Omul nou în Republica Moldova

 

Cristian Vasile

 

Pe lângă calităţile lui de cercetător, de istoric al perioadei recente, Octavian Ţîcu este şi un fost boxer, campion al Republicii Moldova şi sportiv afirmat inclusiv pe plan internaţional. Recent a reintrat într-o altă arenă, de data aceasta istoriografică, cu un volum incitant care este din mai multe puncte de vedere o reuşită – Octavian Ţîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii şi practici de construcţie identitară în Republica (Autonomă) Sovietică Socialistă Moldovenească (1924-1989), Chişinău: Arc, 2018, 420 p.

Octavian Ţîcu este un istoric deja afirmat şi recunoscut, a publicat cărţi şi studii privind: istoria sportului, situaţia prizonierilor români din Kazahstan, problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică ş.a.m.d. A fost şi membru al unei comisii pentru adevăr din Moldova (Comisia pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Comunist Totalitar din Republica Moldova), constituită cumva şi după modelul celei româneşti, care a funcţionat în 2006: Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – mai cunoscută sub numele de Comisia Tismăneanu (de altfel, membrii celor două comisii s-au şi întâlnit în anul 2010, cu prilejul unor reuniuni academice). Cartea abia ieşită de sub tipar datorează mult documentării realizate de Octavian Ţîcu ca urmare a desecretizării unor importante documente şi fonduri arhivistice, declasificare întreprinsă cu ocazia activităţii Comisiei sus-amintite. Deşi în Moldova de peste Prut nu a avut loc o „revoluţie arhivistică“ de proporţiile celei petrecute în România în contextul anilor 2006-2007, accesul la documentele istorice ale epocii postbelice s-a mai îmbunătăţit, fiind înlesnit şi de precedentul inaugurat de Comisia înfiinţată de preşedintele Mihai Ghimpu.

Lucrarea lui Octavian Ţîcu este o operă academică şi erudită, însă ea s-ar putea adresa cu folos şi unui public mai larg, de pe ambele maluri ale Prutului. Homo Moldovanus Sovietic... reconstituie minuţios o istorie de peste şapte decenii, dar oferă o cheie de înţelegere şi pentru realităţi politice, culturale, electorale şi sociale din postcomunism. După 1989, societatea românească a fost cuprinsă de o efuziune deosebită în privinţa renaşterii românismului din Republica Moldova, iar entuziasmul ce a însoţit această emoţie populară a dat naştere unui optimism (oarecum nejustificat – am putea spune astăzi) referitor la posibilitatea unei apropieri şi mai accentuate între entităţile statale de pe cele două maluri ale Prutului, care să însemne chiar reunirea politică într-un viitor nu foarte îndepărtat. În ceea ce priveşte relaţiile bilaterale la nivel politic (şi chiar interuman), de multe ori au fost vorbe multe şi fapte puţine, vădindu-se şi un patriotism de paradă; alteori, ajutorul şi-a ratat ţinta din varii motive. La nivel popular au existat poduri de flori, mitinguri, precum şi fenomenul de răspândire a unor inscripţii, grafitti şi afişe cu Basarabia, pământ românesc sau, mai nou, Basarabia e România. Pe scurt, a fost vorba îndeosebi despre o manifestare entuziastă care a pledat în favoarea unirii, a unionismului, fără o încercare sistematică de a înţelege şi partea cealaltă, decisivă, reprezentată de acei români/moldoveni (dar şi minoritari, ruşi, ucraineni, găgăuzi etc.) ce vădesc ostilitate, rezistenţă şi reticenţă faţă de unire, adică – potrivit unor estimări – în jur de 80% din populaţia Republicii Moldova. În fapt, a fost vorba de o ignoranţă, de necunoaşterea istoriei Moldovei de dincolo de Prut, trecută prin vaste procese de inginerie socială şi naţională de esenţă stalinistă, sovietică, transformări care au schimbat uneori radical profilul moral al populaţiei de pe fostul teritoriu al Basarabiei.

Or, cartea lui Octavian Ţîcu este şi o încercare de a privi spre această problematică sensibilă şi dificilă, o tentativă academică de a înţelege ce s-a întâmplat cu teritoriul dintre Prut şi Nistru (plus Transnistria) mai ales după 1940/1944, dar şi cum s-a schimbat profilul unui popor, al populaţiei rss Moldoveneşti în general, pe parcursul a mai bine de jumătate de secol. Este o investigaţie aproape exhaustivă despre cum s-a construit o conştiinţă identitară moldovenească cu iz sovietic, diferită de cea românească asumată (nu fără unele dificultăţi) până la 1940/1944. Cum am anticipat, este o lucrare ce porneşte de la numeroase documente de arhivă, identificate îndeosebi după 2010, de la o bogată literatură secundară, dar care înglobează, în acelaşi timp, şi experienţa personală, adică trăirile subiective ale autorului, precum şi modul de raportare al rudelor sale faţă de construcţia identitară/naţională de tip sovietic. De altfel, cartea este dedicată bunicii Mărioara „datorită căreia nu am devenit un Homo Moldovanus Sovietic“. Pe de altă parte, este vorba şi de o sfâşiere în sânul propriei familii, pentru că bunicul patern al autorului s-a manifestat ca un moldovenist, ca un antiromân care trăieşte cu amintirea jandarmului român violent. Iată cum rememorează Octavian Ţîcu acest moment al dezbinării în Introducere: „Când l-am întrebat pe tata de unde vine acest antiromânism, mi-a povestit că în copilăria sa bunicul a avut un incident neplăcut cu jandarmul satului, atunci când Basarabia era în cadrul României întregite, cu un anume Saiu, care mergea cu trăsura prin sat, iar bunicul, copil fiind, s-a urcat în ea fără să fie observat. Când l-a văzut, jandarmul l-a plesnit cu biciul în cap, bunicul Gheorghe fiind pe cale să-şi piardă ochiul“ (p. 15).

Evident că au fost şi întâmplări reale, vădind un comportament nedemn al unei părţi a administraţiei româneşti venite din Vechiul Regat după 1918, dar astfel de fapte au fost supralicitate şi instrumentalizate de către propaganda sovietică ce a dorit să construiască acest Homo Moldovanus Sovietic. De altfel, în volum cititorul va regăsi toate etapele, tehnicile şi metodele de construire a acestui tip uman care – prin unele reflexe, atitudini şi orientări politice, electorale etc. – a supravieţuit în parte şi după 1989/1991, tot aşa cum proiectul comunist al omului nou într-un fel a reuşit şi în România. Am avut o probă a supravieţuirii unui comunism rezidual, sau măcar a unei mentalităţi modelate în comunism fie prin manifestări cum ar fi diabolizarea partidelor de opoziţie, a pluralismului, fie prin lozinci de tipul „nu ne vindem ţara“; „moarte intelectualilor“; „noi muncim, nu gândim“. Evident, în cazul Moldovei de peste Prut a existat o particularitate pregnantă, definitorie, prin tentativa de deznaţionalizare, de impunere şi modelare a unei identităţi diferite de cea românească, folosind politici agresive lingvistice, istoriografice şi culturale ce au fost atent detaliate în carte.

Însă modelarea lui Homo Moldovanus nu a fost doar rezultatul unei politici constante de represiune şi teroare. Moldovenismul antiromânesc a apărut, s-a dezvoltat şi a prins rădăcini inclusiv ca o consecinţă a politicii sovietice (răbdătoare şi sistematice) de construcţie identitară, o strategie de înstrăinare ce a uzat de „indigenizare“, de instrumente lingvistice, culturale şi de crearea unei intelighenţii şi elite locale (p. 262). Pe lângă dimensiunea violentă, a existat şi o latură „paşnică“, de cooptare şi influenţare pozitivă a populaţiei de pe teritoriul Republicii Moldova, pe larg documentată în cartea lui Octavian Ţîcu.

Alături de Igor Caşu, Gheorghe Cojocaru, Sergiu Musteaţă, Vadim Guzun, Svetlana Suveică, Andrei Cuşco, Diana Dumitru ş.a., Octavian Ţîcu face parte din generaţia (încă) tânără de istorici din R. Moldova care a furnizat produse istoriografice durabile, ce pot fi asimilate literaturii istorice româneşti în general.

Cristian Vasile

Omul nou în Republica Moldova (Octavian Ţîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii şi practici de construcţie identitară în Republica (Autonomă) Sovietică Socialistă Moldovenească (1924-1989), Chişinău: Arc, 2018)

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)