Mesajul

 

Petru Cimpoeşu

 

Căsătoria e un tunel. Ai străbătut o bună bucată din el cu ochii închişi, iar când îi deschizi, nu mai ştii unde te afli – fie că e întuneric, fie că lumini înşelătoare îţi anesteziază simţul spaţiului – şi poţi confunda legăturile ce te ţin captiv cu o centură de siguranţă, căci efectul de tunel decurge natural dintr-o nevoie de protecţie. Celebrul experiment cu gorila invizibilă strecurându-se printre jucătorii cu mingea demonstrează că lucruri din imediata apropiere se pot dizolva în hăţişul de fantasme din spatele unei priviri păcălite – altfel spus, ne proiectăm lumea în funcţie de ceea ce îi pretindem, valorificând cam toate ocaziile de a o rata.

Constat că am ajuns să îţi scriu despre lucruri pe care în mod normal ar trebui să le ştii – doar că nu voiai să le ştii, îmi cereai de fiecare dată să schimbăm subiectul... Când încercam să-ţi explic cum trăisem ani în şir ascunzându-mă de viaţă, poate şi pentru a-mi procura un alibi moral, mă gândeam mai ales la anii petrecuţi în „tunel“, alături de o fiinţă pe zi ce trece tot mai străină, închisă, la rândul ei, într-o capsulă de superstiţii şi preocupări dubioase ce indicau mai degrabă simptome ale unei maladii nervoase. De la o vreme, Mioara ajungea tot mai târziu acasă, istovită fizic şi mental, acuzând migrene, totuşi răsfoind apoi ore în şir, până dincolo de miezul nopţii, nu doar tratate de medicină, ceea ce ar fi fost de înţeles, ci şi cărţi despre arta divinatorie, vibraţii astrale, yantre, numerologie şi alte asemenea bazaconii, uneori nici măcar cărţi, ci pagini din ele trase clandestin la copiator, pe care i le procura domnişoara Popov. Printre altele, ajunsese la convingerea că va trăi o sută de ani. Dacă formulam vreo obiecţie sau o ironizam, nu răspundea, ci îşi încleşta maxilarele şi îmi adresa o privire de gheaţă, lăsându-mă să-mi evaluez singur limitele intelectuale. Într-un târziu, am înţeles: căuta să descifreze Mesajul – şi a trebuit să mă întreb dacă nu cumva asta e o formă de prostie. După ce am încercat în câteva rânduri, fără succes, să-i explic că nu fusese niciun mesaj, m-am resemnat, admiţând că găsea în astfel de preocupări un mod de a se întreţine cu sine, după orele tensionate petrecute la spital, câtă vreme dialogul cu mine, din ce în ce mai sărac, nu-i mai oferea acel Tu care să o completeze – tot aşa îmi explicam şi lungile convorbiri telefonice cu domnişoara Popov, ore întregi!

Atunci când trenul intră în tunel, luminile se aprind, iar dacă dintr-un motiv oarecare trenul se opreşte, un obstacol neprevăzut sau o defecţiune, pasagerii pot să rămână liniştiţi pe locurile lor din compartiment, unde e cald şi plăcut, eventual pot ieşi pe culoar, să-şi dezmorţească oasele, însă, din motive de siguranţă, nu mai departe de atât. Dincolo de geam e întuneric, sau numai lumina becurilor din vagoane proiectată pe peretele tunelului, atât de slabă încât te poate înşela creându-ţi uneori impresia că trenul s-a pus în mişcare. Nu ştii cât de lung este tunelul şi nici când va pleca trenul. Trebuie să-ţi găseşti o preocupare, „să-ţi omori timpul“. Intri în vorbă cu unii şi cu alţii. Sau deschizi o carte şi începi să citeşti. Câţiva mai agitaţi trag geamul şi se apleacă în afară, încercând să afle, să vadă ceva, sau îşi aprind o ţigară – acum nu-şi mai aprind, nu au voie, dar eu mă raportez la anii de atunci. În sfârşit, foarte puţini evadează – coboară din tren, neştiind sau nepăsându-le la ce primejdii se expun, pentru a porni orbecăind în căutarea unei puţin probabile ieşiri...

La un moment dat, voi fi eu însumi unul dintre aceştia.

Deocamdată, „omoram timpul“. Munceam conştiincios, dar fără entuziasm. Primeam un salariu ceva mai bun decât la şcoală, răspundeam de rubrica de cultură-învăţământ a ziarului şi făceam cel puţin o dată pe săptămână deplasări în judeţ, iar în curând, fără a exclude cu totul influenţa tatei, corectitudinea cu care îmi îndeplineam îndatoririle îmi va aduce şi o mică recompensă: postul de corespondent al ziarului „Scînteia“, cu jumătate de normă. În anii aceia, legitimaţia de corespondent al ziarului „Scînteia“ deschidea multe uşi. Duceam o viaţă lipsită de eroism, dar comodă, ar fi trebuit să fiu mulţumit... Asta ar fi trebuit? Acum îmi vine să spun că trăiam într-o stare de ne-simţire a vieţii, un fel de cinism resemnat care nu lăsa loc niciunei iluzii. Amintirile cu Elvira încă mă certau, mă temeam de orice experienţă nouă şi evitam relaţii sociale prea apropiate. Mediocru şi cuminte, la limita de jos a metabolismului, aşa cum mă prefera tata. Hotărât să nu-i mai fac probleme. Nu-mi puteam permite să-l dezamăgesc încă o dată. Ne-am mutat într-un apartament mai mare, apoi, în scurtă vreme, ne-am putut cumpăra o maşină – am tot amânat să dau examen pentru permisul de conducere, aşa că o folosea exclusiv Mioara – ne făceam concediile pe litoral, cu unele excursii la munte şi chiar câteva ieşiri în Bulgaria sau Uniunea Sovietică, ceea ce pe atunci constituia aproape un lux. În raport cu standardele acelor ani, aveam o situaţie materială cel puţin decentă, ne bucuram de un oarecare confort, atât cât să nu bată la ochi, şi aş minţi dacă aş pretinde că îmi displăcea. Pe de altă parte, întrezăream o oarecare tendinţă către dezechilibru a relaţiei noastre. Ceva ce iniţial nu-mi convenise să accept îmi apărea acum tot mai evident. Căsnicia asta a voastră stă pe o parte, îmi spusese la un moment dat tata, şi bineînţeles că îl contrazisesem, măcar din vanitate, neînţelegând prea bine sau nedorind să înţeleg ce vrea să spună. Însă, între timp, vorbele lui săpaseră în tăcere galerii, scormoniseră tot mai adânc, până la acel străfund mâlos (mic-burghezul cu instincte sătule părea să fi uitat de el) din tenebrele căruia se ivea o nelinişte înfrigurată; simţeam cum în interstiţiile ei tresare la răstimpuri abisul. Eforturile Mioarei de a mă mobiliza către succesul în viaţă întâlneau dacă nu rezistenţa, în cel mai bun caz lipsa mea de reacţie, izvorâtă poate dintr-o vocaţie de atâtea ori confirmată a eşecului. Energiile ei se consumau în van, mai ales că nici planurile nu erau foarte coerente. Într-o zi îmi propunea să ne mutăm în Bucureşti – tata ar fi trebuit să-i aranjeze un post la Spitalul Elias, neapărat acolo! –, în altă zi mă întreba dacă mai vorbisem cu el pentru postul acela în diplomaţie, peste alte câteva zile făcea aluzie la funcţia de director al spitalului judeţean, care, dacă s-ar acorda pe nişte criterii corecte...

Curând, a devenit clar că acel mic ceva care ne adusese împreună nu mai exista, dacă existase vreodată. Şi mi-am mai dat seama că, dacă o iubisem cândva, ceea ce acum mi se părea îndoielnic, o iubisem cu efort. Mă străduisem de la început să o iubesc şi poate că uneori reuşeam, prin autosugestie – spunându-mi că e inteligentă, muncitoare, modestă, conştiincioasă, o mulţime de calităţi, dar chiar şi această judecată conţine o nouă eroare, căci nu calităţile cuiva le iubim, ci mai degrabă slăbiciunile – iar acum, cu sufletul obosit de atâta efort, constatam, pentru a-i găsi totuşi circumstanţe atenuante, că „se schimbase“.

 

Cam de aici începe drumul spre singurătate. Trecuseră abia doi sau trei ani de când ne căsătoriserăm şi aproape că nu mai aveam ce ne spune, fiecare închis în carapacea preocupărilor neînsemnate de fiecare zi, de fapt un mod de a-l exclude pe celălalt. Mai grav era că, dincolo de iubire, care poate să fie sau nu, ne pierduserăm încrederea unul în celălalt – aş zice, un pic prea devreme. În cele din urmă, într-o seară, cred că era la un sfârşit de săptămână, s-a întâmplat una din acele certuri în care te hotărăşti să dai totul pe faţă. A început ca o ciondăneală, prin observaţia oarecum evazivă, dar pe un ton înţepat, că menajera pe care o angajasem îi lăsa lucrurile în de-zordine şi nici lenjeria nu o spăla cum trebuie. Apoi îşi aminti că îmi ceruse să nu mai amestec cărţile mele cu ale ei, bineînţeles că eu nu ţinusem cont de ce mă rugase. Uitasem, mda, nu era prima oară când uitam. Fiindcă, în general, nu ţin cont de rugăminţile ei, le neglijez, aşa cum şi pe ea am început să o neglijez... Încercând să o temperez, am avut proasta inspiraţie de a face o glumă cam deplasată, în sensul că neglijez în general femeile care poartă pantaloni, mi se pare că asta le masculinizează.

 

– Ce vrei să spui? Te deranjează că port pantaloni?

– Am glumit, a fost o simplă observaţie.

– Nu, a fost mai mult decât atât. Ai vrut să insinuezi că... Ce ai vrut să insinuezi?

– Parcă aş fi la un interogatoriu. Hai să ne oprim aici... – şi dintr-odată am sesizat ocazia de a tranşa o chestiune care mă sâcâia de mai mult timp, ca un rest de mâncare rămas între dinţi. Dar dacă ţii morţiş să discutăm... Ca să fiu sincer, prietenia asta a ta cu domnişoara Popov îmi pare de-a dreptul dubioasă, ore întregi de convorbiri la telefon şi aşa mai departe, de parcă aţi fi îndrăgostite! Te-ai căsătorit cu mine, nu cu ea!

– Eşti gelos? Da? Eşti gelos pe domnişoara Popov? Îmi interzici să am o prietenă?

O clipă, m-am gândit să-i răspund că nu poţi fi gelos pe o femeie pe care nu o iubeşti. În loc de asta, i-am reproşat pe un ton deja defensiv că pasiunea ei pentru magie şi ocultism, dincolo de faptul că mi se pare o superstiţie stupidă, conţine ceva morbid, întrebându-mă apoi retoric ce interese o determinau pe domnişoara Popov să încurajeze astfel de preocupări.

– Mi-ai spus cândva că ai primit un aşa-zis Mesaj, dar nu mi-ai spus nici până în ziua de azi ce mesaj anume!

– Nu e treaba ta! Şi nici nu era un mesaj de cuvinte, ar fi mult prea complicat să-ţi explic... Oricum, nu m-ai crede, fiindcă tu nu crezi în vise, în premoniţii, nu crezi în nimic.

– Într-adevăr, carenţele mele intelectuale mă împiedică să-mi confund iluziile cu realitatea, zisei căutând ironia.

– Nu atât carenţele intelectuale, cât lipsa de vocaţie. Eşti prea materialist!

Am izbucnit în râs, un râs nervos, aproape ţipat şi aproape obscen, fiindcă discrepanţa era într-adevăr comică. Cum să spună aşa ceva tocmai ea? Dacă eu sunt materialist – conştient că undeva trişam, căci ea folosise termenul în alt sens –, atunci cum să calificăm acea persoană preocupată obsesiv de parvenire şi care extorcă banii unor nenorociţi, profitând de neputinţa sau disperarea lor? Nu am spus-o chiar explicit, însă nici nu m-am putut abţine să fac o aluzie ironică la plicurile cu bani dosite naiv în dulapurile de haine, pe sub saltele sau chiar în carâmbii cizmelor –  fireşte, din idealism! Ca şi cum, dacă am fi avut vreodată o percheziţie, ăia ar fi fost nişte fraieri şi ar fi căutat numai unde le-am fi spus noi să caute...

Discuţia se purta în camera de zi, unde ea se prefăcea că pune în ordine lucrurile de pe birou. Mă aşezasem într-un fotoliu în faţa televizorului, deocamdată închis, şi aşteptam să înceapă programul de emisie, căci, după Telejurnal, ar fi urmat un nou episod din serialul Dallas, pe atunci în mare vogă. Fără a bănui că ea pândea ocazia unui atac prin surprindere, pe care, îmi voi da seama îndată, îl pregătise cu oarecare pricepere. Ultimele mele cuvinte o găsiră cu un mic teanc de cărţi în mână; le lăsă intenţionat să cadă, le mai şi lovi ca din neatenţie cu piciorul, împrăştiindu-le pe podea, apoi izbucni în plâns – femeile au dintotdeauna la dispoziţie această armă – şi plecă în dormitor. Am rămas nemişcat câteva momente, privind cărţile împrăştiate şi, de fapt, nevăzându-le. Orice gest aş fi făcut, ar fi fost unul fals. Lipsa mea de  vigilenţă mă adusese în situaţia ingrată şi în acelaşi timp ridicolă de a merge să-i cer scuze. În cele din urmă, m-am ridicat din fotoliu şi am început să adun cărţile de pe jos, cu sentimentul că sunt privit; fulguraţia de câteva clipe a unui desen neterminat. Mă aflam pe o scenă şi interpretam rolul unui personaj ale cărui replici le uitasem. Îi imitam doar gesturile, cu un mic decalaj spaţial care transforma obiectele într-o aproape dublură a lor, de unde o senzaţie de suspendare şi vertij, ca atunci când priveşti portrete ale unor oameni cu câte două perechi de ochi. Acele câteva minute îmi vor reveni apoi de mai multe ori în memorie, ca amintirea unui miracol cât pe ce să se întâmple, un alt fel de efect Doppler, care încetinea timpul, sau iminenţa a ceva ce nu se va întâmpla niciodată.

Albert Camus, „Mitul lui Sisif“, aproape uitasem că o am! O aflase căzută pe undeva menajera, când făcuse curăţenie, sau Mioara o scosese din raftul de bibliotecă, cu intenţia de a o citi – şi am fost sigur că găsise în ea biletul. Nu ştiu de ce îl păstrasem sau, mai precis, atunci nu ştiam. Câteva rânduri scrise îngrijit, cu diacriticele aproape caligrafiate, un scris mărunt şi uniform, de şcolăriţă conştiincioasă, iar la urmă citatul. „A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei“. Nici astăzi nu înţeleg de ce aceasta este problema fundamentală a filosofiei şi nu alta. Dar, adevărată sau nu, sentinţa mă găsi încă o dată nepregătit; emoţia veni brusc, cu o lovitură puternică în centrul pieptului şi un icnet. Cum ai călca în gol. Fusesem laş sau doar prost. Ce ar fi urmat dacă, atunci când m-ai prins de mână... Mai avusesem de câteva ori această senzaţie, când, în pragul somnului, visam că trenul în care urma să urc tocmai părăsise gara. Câţi ani trecuseră? Ciudat, dacă mă apucam să-i număr, îmi ieşeau mai puţini. Şi presimţirea, certitudinea că de aici înainte viaţa mea nu va mai fi la fel. 

Din dormitor, răzbăteau sughiţurile de plâns ale Mioarei. Plecase de lângă mine, ca să poată plânge în voie. Cu toate că nu simţeam câtuşi de puţină compasiune, îi eram dator măcar cu o explicaţie formală. Am aşteptat să se liniştească, iar când ultimele scânceli s-au stins, m-am dus să o împac. Cu faţa ascunsă în pernă, simţi că mă oprisem în prag, aştepta încordată să fac următorul pas, pe care însă nu l-am făcut. Se întoarse încet pe o parte şi se ghemui la marginea patului, cu genunchii îndoiţi şi picioarele încrucişate, de parcă s-ar fi temut să nu fie lovită. Ţinea o mână sub pernă, iar cu cealaltă îşi acoperise urechea. Începu să vorbească încet şi monoton despre migrenele ei tot mai frecvente, nu e zi în care să nu o doară capul, apoi problemele de la spital, unde colegii de la celelalte secţii îi transferau bolnavi în stadii terminale, anume ca să-i afecteze statisticile, înregistra aproape zilnic un exitus, şi eu nu aveam de unde să ştiu ce înseamnă să-i vezi cum stau la pândă, să le auzi şuşotelile, când asistenta şefă te cheamă în salon pentru a constata decesul, cât de mult o afecta..., nici nu-mi pretindea să ştiu, dar măcar puţină înţelegere, să-şi găsească liniştea măcar când ajunge acasă..., îi vine să lase totul baltă şi să plece unde o vedea cu ochii..., ştie că tata nu o are la suflet, şi-a dat seama de la început că nu o simpatizează, dar a sperat că..., l-a rugat de atâtea ori, ah, ce mai contează, şi-a pus toate speranţele în mine, în promisiunile mele..., dar de la o vreme şi eu m-am îndepărtat, îi găsesc mereu numai defecte... Şi în acest timp îşi tot freca lobul urechii între degete.

De fapt, prezenţa mea nu mai conta, vorbea cu sine, se auto-compătimea. Un monolog anost şi din ce în ce mai incoerent, ceva ca un delir pe jumătate patetic şi pe jumătate deprimat; cu fiecare nou amănunt îmi adresa un nou reproş, iar eu mă întrebam cum de nu-şi dă seama că asta nu foloseşte la nimic şi mi-era ciudă pe mine că nu simţeam niciun pic de milă. Îmi pregăteam în gând o explicaţie oarecare despre biletul acela – o poveste din urmă cu mulţi ani şi, în orice caz, complet depăşită, o fostă elevă, nici nu am luat-o în seamă, îi împrumutasem cartea, iar când mi-a înapoiat-o..., apoi am uitat de el... Însă dintr-odată mi-am dat seama că ea nu-l văzuse şi nu-l citise! Nimic din ce spusese până atunci nu îndreptăţea în vreun fel presupunerea că l-ar fi citit.

– N-o să ne mai certăm, promisei. Tu nu ai nicio vină, am adăugat după câteva momente de tăcere.

Se întoarse brusc, aparent surprinsă, mi s-a părut că nici nu mă recunoaşte. Arăta obosită şi dezorientată.

– Eu am visat asta! zise. Îmi amintesc tot, îmi amintesc că ne aflam în acest dormitor, dar într-o situaţie ulterioară... Am visat că aşa are să se întâmple.

– Ce să se întâmple?

– Acum am înţeles Mesajul, nimic nu e întâmplător!... – mă privi cu ochii moi şi inerţi, înroşiţi de plâns, în jurul cărora rimelul se împrăştiase în pete întunecate ca nişte vânătăi. Ştiu că vrei să ne despărţim, adăugă.

 

 (Fragment din romanul în lucru Scrisori către Taisia)

Petru Cimpoeşu

Mesajul

» anul XXIX, 2018, nr. 6 (337)