Aristotel în limba română: prima frază a Categoriilor

 

Alexander Baumgarten şi Alin Luca

 

Reuniţi într-o cercetare doctorală privitoare la primele etape ale receptării latine a Categoriilor lui Aristotel, autorii acestui articol au meditat împreună asupra celor trei versiuni ale acestui tratat deja existente în limba română. Ei au căutat să degajeze din lectura lor corespondenţa traducerilor cu originalul, gradul în care ele pot reflecta transmisia istorică latină a lui, corectitudinea gramaticală, problemele doctrinare aristotelice corespondente gramaticii originalului, precum şi asumpţiile culturale care ar putea fi atribuite traducătorilor. Aceste cinci scopuri nu devin criterii prin care autorii să afirme despre cele trei traduceri recepte că ar fi „eronate“ sau „corecte“, ci conduc spre un act de înţelegere a modurilor diferite în care acest text a fost perceput potrivit unor presupoziţii culturale. La rândul lor, şi autorii analizei îşi vor sprijini opţiunea propriei traduceri pe alte presupoziţii culturale pentru care ei speră ca următoarea analiză să fie acceptată ca argument. În plus, nu interesează foarte mult opţiunile lexicale alese pentru termenii originalului; discuţia veche privitoare la cuvintele pe care trebuie să le alegem (din raţiuni etimologice, poetice sau de vibraţie sentimentală) nu are pentru noi importanţă; dimpotrivă, în analiza de mai jos primează observaţiile asupra respectării structurii care comunică sensul, alegând termenii potrivit simplităţii şi exactităţii lor în redarea acestui sens, dar respectând, pe cât posibil, un principiu al conciziei în exprimare. Tot brevitatis causa, vom folosi prescurtări pentru numele lui Aristotel şi al celor patru traducători citaţi: A, B, F şi, respectiv, N. Cititorul poate urmări versiunea greacă, cea latină a lui Boethius, cele trei traduceri discutate şi propunerea noastră în chenarul din centrul paginii pe care revista Apostrof ne-a pus-o generos la dispoziţie.

 

ed. lui I. Bekker:

(1a.)  Ὁμώνυμα λέγεται ὧν ὄνομα μόνον κοινόν, ὁ δὲ κατὰ (1)

τοὔνομα λόγος τῆς οὐσίας ἕτερος, οἷον ζῷον ὅ τε ἄνθρω-

πος καὶ τὸ γεγραμμένον· τούτων γὰρ ὄνομα μόνον κοινόν,

ὁ δὲ κατὰ τοὔνομα λόγος τῆς οὐσίας ἕτερος·

 

ἐὰν γὰρ

ἀποδιδῷ τις τί ἐστιν αὐτῶν ἑκατέρῳ τὸ ζῴῳ εἶναι, ἴδιον (5)

ἑκατέρου λόγον ἀποδώσει.

 

trad. lui Boethius:

Aequivoca dicuntur quorum nomen solum commune est, secundum nomen vero

substantiae ratio diversa, ut animal homo et quod pingitur. Horum enim

solum nomen commune est, secundum nomen vero substantiae ratio

diversa; si enim quis assignet quid est utrique eorum quo sint

animalia, propriam assignabit utriusque rationem.

 

trad. lui T. Brăileanu:

Omonime se cheamă cele al căror nume este comun, pe când sensul aparţinând numelui este diferit ca, de pildă, animal se întrebuinţează atât pentru acest om cât şi pentru un om pictat. Doar, amândoi au 

numai numele comun, pe când sensul aparţinând numelui este diferit.

Căci, dacă cineva ar vrea să arate ce înseamnă la fiecare din aceste două a fi animal va arăta ceea ce este propriu fiecăruia.  

 

în: Arist., Categ., trad. T. Brăileanu, Paideia, 2006, p. 9

 

trad. lui M. Florian:

Se cheamă omonime lucrurile care, deşi au acelaşi nume, diferă în noţiunea corespunzătoare numelui. Astfel, un om real şi un om pictat pot deopotrivă pretinde la numele de animal; totuşi, amândoi au numai acelaşi nume, dar noţiunea corespunzătoare numelui diferă pentru fiecare dintre ei. Căci, dacă cineva ar vrea să arate în ce sens este fiecare din cei doi un animal, noţiunea lui într-un caz va fi potrivită numai pentru acel caz.

 

în: Arist., Org., vol. I, trad. M. Florian, Univ. Encicl., 1997, p. 93-94

 

trad. lui C. Noica:

Se numesc omonime cele al căror nume singur e comun, pe cînd raţiunea de a fi, potrivită cu numele, este diferită, aşa cum vieţuitor este atît omul, cît şi cel pictat. La acestea, într-adevăr, doar numele este comun, în timp ce raţiunea de a fi, potrivită cu numele, este diferită: căci, dacă ar reda cineva ce înseamnă, pentru fiecare din ei, a fi vieţuitor, atunci ar reda [un sens] o raţiune proprie fiecăruia.

 

în: Arist., Categ., trad. şi interpr. C. Noica, Humanitas, 1994.

 

propunerea noastră:

Se spune că echivoce cele cărora le este comun doar numele, dar le este diferită raţiunea substanţei, potrivit numelui, precum „animal” şi omul, şi desenat; căci numai numele le este acestora comun, pe când raţiunea substanţei, potrivit numelui, le este diferită; căci, dacă cineva ar reda ce este pentru fiecare dintre acestea faptul de a fi unui animal, el va reda raţiunea proprie a fiecăruia. 

 

Să luăm, aşadar, sintagmă cu sintagmă şi să constatăm cele cinci aspecte propuse. Observăm că fraza lui Aristotel are trei secţiuni, separate în interiorul frazei în textul grec. Ele sunt separate în cel latin şi la N în două fraze˝, din care a doua are două secţiuni, şi sunt separate la BF în trei fraze distincte. La F, a doua frază conţine exemplul care încheia de fapt la A, prima secvenţă. Aceste separaţii au nişte relatori determinaţi: la A, ele sunt de fiecare dată γὰρ, cu valoare cauzală. Aşadar, a doua secţiune enunţă cauza primeia, iar a treia cauza celei de-a doua sau a primelor două. La fel în textul latin, unde enim are aceeaşi valoare. La B, primul relator este neclar: „doar“ ar putea fi un adverb restrictiv (cu sens de „numai“, existent şi în original, dar nu cu rol relator), dar virgula de după el ne-ar putea lăsa şi să credem că el indică o cauză (cu sens retoric: „ doar etc.“); al doilea relator este corect. La F, primul relator indică o concesie („totuşi“ ne arată că al doilea enunţ ar indica modul concesiv în care are loc enunţul din primul, ceea ce nu este adevărat), iar al doilea relator indică într-adevăr cauza. La N, primul relator certifică („într-adevăr“, pentru care ar fi trebuit să existe în greacă particula γε, iar în latină quidem; dar ea nu există), iar al doilea este cel aşteptat, precedat însă de două puncte care îl introduc: ele dau o legătură mai strânsă ultimelor două enunţuri în raport cu legătura lor cu prima, separată de punct. În opinia noastră, textul grec, urmat strâns de cel latin, nu ne indică asemenea raporturi, ci avem o singură frază, formată dintr-o principală şi alte două care sunt cauze succesive: prima are loc pentru că a doua are loc, iar ultima (aşa cum vom vedea din analiza conţinutului ei), ne oferă o dovadă luată din exemplul vorbirii pentru faptul că, într-adevăr, prima are loc pentru că a doua are loc. Aşadar, nouă ni se pare mai rezonabil să păstrăm o singură frază, să păstrăm relatorii originalului şi să permitem cititorului să înţeleagă raporturile dintre cele trei secvenţe aşa cum ne arată originalul.

Primele două cuvinte au un sens unitar, dar conţin o problemă: primul este un substantiv la neutru plural nominativ, pe când al doilea este un verb la indicativ prezent, persoana a treia singular, la pasiv, dar cu sens impersonal. Prin urmare, ele nu pot fi acordate direct, pentru că nu au acelaşi număr. Nici una din versiuni nu respectă această situaţie. Nici cea latină, care spune aequivoca dicuntur. Dar şi BFN folosesc deopotrivă verbe la plural, acordându-le cu primul cuvânt care le devine acestora subiect. Situaţia din original este însă diferită: deoarece verbul λέγεται este impersonal, el poate să admită ca subiect o construcţie formată dintr-un acuzativ cu un infinitiv. Aşadar, o traducere plauzibilă ar fi: „Se spune că echivoce etc.“ Diferenţele dintre această ultimă versiune şi celelalte patru sunt: a). respectă litera originalului; b). corespunde doctrinar lui A. Această a doua diferenţă o motivează evident pe prima. Ea se bazează pe două fapte: 1) A foloseşte curent λέγεται, ca metodă de analiză doctrinară, pentru că el pleacă în mod obişnuit de la semnificaţia curentă a unui termen, constată gradul de unitate semantică a lui, iar apoi analizează conceptul care îi corespunde; 2) Pentru A, sens au numai enunţurile compuse din subiect şi predicat, aşa cum spune chiar capitolul 2 al Categoriilor. Prin urmare, despre ὁμώνυμα nu se poate spune că λέγεται, ci se poate afirma că, în general, se spune că [un subiect + un predicat]. Acest predicat este nominal, format din numele predicativ ὁμώνυμα şi un verb copulativ presupus.

Faptul că am ales să spunem „echivoce” şi nu „omonime” nu are o mare importanţă. Puteam spune oricum, dar pentru că: 1) A îşi propune să arate că în cazul unor cuvinte care denumesc asemenea lucruri putem să nu ne înţelegem dacă nu lămurim şi altfel decât prin cuvintele în cauză la care ne referim şi 2) noi ne asumăm faptul că e mai bine să traducem un text vechi folosindu-l şi ca instrument de expunere a tradiţiei care ne leagă de el (adică cea latină), conchidem: e mai bine să spunem „echivoce“.

Următorul grup de cuvinte joacă rolul de subiect în interiorul construcţiei acuzativului cu infinitiv. Între ele, aceste cuvinte sunt: un pronume în genitiv plural neutru, având ca specie apartenenţa, un substantiv cu rol de subiect, un adverb şi un nume cu rol de nume predicativ, care impune şi presupunerea unui verb copulativ. Traducerea latină este literală. BF omit să traducă adverbul μόνον. N îl preface într-un element predicativ suplimentar (cu dublă regenţă, ceea ce este într-adevăr tentant, sugestiv şi ingenios, dar este imprecis, căci ar reieşi că asumarea termenului „nume“ sub altă calitate decât cea indicată de acest cuvânt ar duce la rezultate diferite, şi anume dacă numele nu ar fi considerat „singur“, ci împreună cu altele, el şi-ar schimba calitatea: ceea ce, totuşi, textul nu ne spune). Apoi, F foloseşte o perioadă concesivă care nu există în original şi care apare astfel drept o invenţie gratuită. La rândul nostru, dacă interpretăm genitivul din primul cuvânt ca referindu-se la întreg enunţul (care spune că numele este comun), înseamnă că el atribuie echivocitatea numai numelui care are calitatea de a fi comun. De aceea, putem înţelege acest genitiv prin cazul propriu în română pentru exprimarea atribuirii, adică dativul („cărora“ sau „pentru care“). De aici traducerea: „cele cărora le este comun doar numele“.

Urmează opt cuvinte, separate prin virgule faţă de rest, care au un sens unitar. Sensul lor este dat de faptul că predicatul nominal format din numele predicativ ἕτερος (plus un verb copulativ presupus) se spune despre subiectul λόγος. Dintre cele opt cuvinte, primul este un articol, respectat de toţi traducătorii. Al doilea este o particulă adversativă, care la F nu există. Următoarele două sunt o prepoziţie cu numele în acuzativ pe care îl introduce, dar cu precizarea că numele este obţinut prin asimilarea dintre el şi articolul care îl precedă. Urmează subiectul, un atribut al acestuia şi predicatul. Aici putem face o remarcă: prepoziţia cu acuzativul se află între articol şi subiect, deci i se subordonează exclusiv. Putem pleca de la această remarcă pentru a înţelege sensul expresiei. Observăm că B o traduce printr-un gerunziu, ceea ce este inexact pentru că el nu există în original şi pentru că gerunziul este, în general, de evitat în traducerile filosofice, pentru că el este echivoc sub aspectul circumstanţei sale (cauzal? concesiv? modal? temporal?). În plus, prepoziţia greacă nu indică o „apartenenţă”. La F ea apare sub forma unui adjectiv, ceea ce este de două ori dezavantajos: el nu atribuie nimic în original determinantului (ci prepoziţia aceasta îi restrânge sfera) şi introduce ideea unei „corespondenţe“ între λόγος şi nume care nu există în original. La N, textul este mai clar, prepoziţia este redată canonic, însă sensul restrictiv al ei nu este totuşi evident. Apoi, adjectivul în genitiv care urmează după subiect are specia apartenenţei. El nu este tradus nici de B şi nici de F, iar N îl traduce ca şi cum ar fi fost un gerunziu latin (essendi, sau ca în expresia ars amandi, „artă de a iubi“): „de a fi“. La rândul nostru, citim acest grup de opt cuvinte astfel: termenul λόγος are o polisemie cunoscută. El poate însemna, între altele, cuvânt, definiţie, enunţ, sens, raţiune. El are doi determinanţi, enunţaţi sub cazuri diferite, iar primul este acuzativ cu prepoziţie, al doilea este un genitiv. Deci cei doi determinanţi nu sunt sub acelaşi raport. De aceea, noi trebuie să le interpretăm raportul cu termenul regent. Pentru că primul este un acuzativ, el nu se poate subordona unui nume, ci doar unui presupus verb. Al doilea exprimă o apartenenţă. Apartenenţa este o legătură evident mai puternică decât raportul indicat de un acuzativ. Prin urmare, apartenenţa exprimă mai degrabă natura regentului decât acuzativul, care exprimă mai degrabă aspectul lui. A exprima aspectul cuiva se poate reda prin expresii precum „a lua în sensul, a considera sub aspectul“. Putem, în consecinţă, să acceptăm sensul cuvintelor lui A astfel: „λόγος-ul care aparţine lui οὐσία, dar considerat pe de altă parte sub aspectul lui ὄνομα“. Dacă înţelegem aşa textul, atunci el ne spune lucruri foarte simple: că A vrea să ne vorbească despre ceva care aparţine cuiva, dar pe care îl consideră sub un alt aspect, şi încă unul restrâns. Sperăm că aşa ceva se vede uşor din traducerea „dar este diferită raţiunea substanţei, potrivit numelui“. La noi, virgula şi cazul verbului presupus au rolul de a bloca acordul cu termenul precedent (altfel, nu am fi pus virgula şi am fi scris „“), ceea ce ar fi fost eronat. Faptul că raţiunea aparţine unei substanţe poate fi esenţial sau accidental, dar faptul că ea este luată potrivit numelui este doar accidental, pentru că ea putea fi luată şi potrivit altcuiva (de pildă, potrivit materiei, şi am fi avut atunci o altă problemă).

Apare însă o nouă problemă, de sens al termenilor folosiţi de A. Pentru A, în multe locuri ale operei sale, οὐσία este un termen care răspunde întrebării „ce este ?”, dar niciodată întrebării „dacă el este“, iar A deosebeşte în Organon cele două întrebări. Prin urmare, traducerea lui N prin „raţiunea de a fi” este eronată, pentru că ea ne arată lucrul este, şi nu ce este el. Dimpotrivă, termenul lui A ne arată de obicei în trei sensuri ce este un lucru: ca formă, materie şi compus. Aici, în schimb, prezenţa termenului λόγος exclude ultimele două sensuri, aşadar, îl putem reţine numai pe cel de „substanţă în sens de formă”. Aşadar, ni se vorbeşte aici despre λόγος în raport cu οὐσία cu sens de formă, care poate fi comună mai multor indivizi. Pentru ultimul termen, spunem „substanţă” pentru că aşa a spus traducătorul latin, dar nu discutăm aici hermeneutica istorică a acestei opţiuni, care nu are acum nicio importanţă: ne mulţumim doar cu a afirma ad placitum că folosim acest cuvânt ca să redăm ce vrea să spună A cu termenul lui şi pentru că ne poate ajuta vreodată să narăm eventual şi tradiţia care s-a născut de aici. Dar faptul că BF nu îl traduc deloc şi că N îl traduce cu un sens contradictoriu este important, deoarece este un concept fundamental pentru A.

Să revenim acum la raportul dintre acest termen în genitiv şi expresia din acuzativ. Am văzut că ea restrânge sfera regentului, iar aceasta înseamnă: „raţiunea substanţei“, adică substanţa în sens de formă, considerată în sensul în care ea trimite la numele lucrului, este diferită. Această diferenţă nu afectează numele (altfel el nu ar mai fi acelaşi), ci raportul subiectului cu determinantul în genitiv (adică lucrul este mereu altul). Ca dovadă, izolarea expresiei în acuzativ între articol şi subiect. Această idee este redată cu alte procedee lexicale de B („sensul numelui este diferit“), este redată confuz de F (deoarece nu se înţelege dacă există vreun raport între „diferă“ şi „corespunzătoare“; or, ar trebui să nu existe nici unul), şi este redată clar la N (în sens global, deşi am văzut că elementele ei componente au avut opţiuni pe care le-am criticat).

Urmează un nou grup de opt cuvinte, introdus de particula comparativă οἷον (ut în latină). BN o redau corect, F o introduce printr-o particulă modală, ceea ce nu ni se pare foarte riguros, deoarece „astfel“ ne arată cum o regulă se aplică unui caz particular care urmează modalitatea ei, pe când aici A compară strict enunţul regulii cu comportamentul limbajului nostru într-un caz particular, dar nu aplică nimic nimănui. Dar acest exemplu are o structură: are un substantiv neutru în nominativ nearticulat, unul tot în nominativ, dar masculin şi articulat, precum şi un participiu în nominativ neutru, tot articulat. Formal, BFN respectă toţi acest aspect. Dar de aici, fiecare din ei dă interpretări diferite şi, în opinia noastră, abuzive valorii acestor cuvinte. La B, opţiunea este neclară, căci el spune „animal se întrebuinţează“: trecând peste faptul că originalul nu ne vorbeşte despre uzaj, nu este limpede dacă animal este cuvântul, sau lucrul. Probabil este cuvântul, aşa cum o indică verbul, dar de ce nu ar fi el şi lucrul, aşa cum o cere corespondenţa impusă de faptul că acesta este un exemplu al enunţului anterior? Opţiunea lui F şi N este distinctă: F traduce prin „numele de animal“ (dar „numele de“ nu există în original), iar N traduce prin „vieţuitor este”, deci aici este categoric vorba despre lucru. Dacă urmăm simetria dintre regulă şi exemplu, aşa cum ne arată textul însuşi, constatăm faptul că termenul ζῷον corespunde termenului λόγος împreună cu determinanţii lui (dar aflaţi sub raporturile pe care deja le-am stabilit). Prin urmare, el nu se referă nici la cuvânt, nici la lucru, ci la amândouă, aşa cum am văzut că termenul λόγος reuşea aici să semnifice, sub  raporturi diferite specific (adică nu doar numeric, pentru că se năşteau din cazuri distincte). Înseamnă că aici „animal“ este folosit în sensul cuvântului care desemnează ceea ce lucrul este, iar de aici traducerea noastră care pune ambele verbe necesare în paranteze şi pune cuvântul în ghilimele, considerându-l prima oară ca referindu-se la cuvânt, iar apoi la lucru: precum „animal“ etc.

Ultima parte a acestui grup de cuvinte cu rol de exemplu ridică noi probleme. Particula greacă τε are rolul unei corelaţii cu conjuncţia dintre cele două substantive, iar faptul este redat corect de BFN. Dar nici unul din ei nu respectă în mod evident genul participiului, pentru că el este neutru şi nu se acordă cu masculinul primului substantiv: BF consideră că este vorba despre omul („real“ spune F) şi omul pictat, iar N este ambiguu, deoarece cuvintele „cel pictat“ pot avea ambele genuri. De fapt, acest participiu se acordă cu primul substantiv, aşadar nu este vorba despre om, ci despre animal. Sensul comparaţiei devine acum mai clar: „animal“, în sensul cuvântului care restrânge sfera raţiunii formale a substanţei, poate fi rostit şi despre om, şi despre un animal care este desenat. Pentru că ultimul nume este un participiu perfect, el poate juca rolul unui predicat, aşadar A spune că noi avem dreptul de a echivala enunţurile „Pentru acest lucru folosim corect termenul de animal“ şi „Pentru acest lucru folosim corect termenul de animal, pentru că este pictat“, dacă precizăm că al doilea enunţ îl particularizează pe primul. Numai în această formă propoziţională înţelegem de ce acelaşi termen „animal“ poate fi folosit pentru om. Este ca şi cum am spune: „Pentru acest om folosim corect termenul de animal“. De ce? Deoarece noi ştim (iar A nu simte nevoia să precizeze, dar este evidentă presupoziţia din al doilea termen al exemplului, care a folosit un participiu, deci un predicat) că omul are o definiţie, şi că această definiţie include genul „animal” şi o diferenţă (eventual: „raţional“, aşa cum dincolo această diferenţă constă în faptul că el este desenat). De aici, traducerea noastră, despre care credem că exprimă aceste idei atât cât le exprimă şi originalul: „precum «animal» şi omul, şi desenat”. (Mai notăm faptul că traducerea prin „desenat” şi nu „pictat” ni se pare nouă mai clară, deoarece vieţuitorul pictat poate fi înţeles ambiguu: fie drept conturul unui vieţuitor desenat pe perete, fie drept un vieţuitor pe pielea căruia a fost marcat un desen, deşi este evident că e vorba de primul sens, iar această remarcă are o valoare destul de scăzută în argumentarea noastră).

Nu ne vom ocupa decât analogic de următorul grup de 13 cuvinte, pentru că ele repetă structurile anterioare, aşadar le transportă problemele, iar remarcile noastre sunt identice ca şi în cazurile precedente. Remarcăm doar inconsecvenţa lui B (aici apare adverbul „numai“, dar e vorba de „amândoi“, ceea ce nu există în original), a lui F (care repetă acest nejustificat „amândoi“) şi a lui N (care spune „la acestea” pentru ceea ce el tradusese mai sus prin „al căror“, propunând astfel un acuzativ de relaţie inutil; apare apoi particula „într-adevăr“ în privinţa căreia am semnalat deja că nu se justifică), deoarece ei nici nu reiau cu exactitate formulele asumate în prima parte a frazei (indiferent de faptul că şi ele erau criticabile).

Ultimul grup de cuvinte acoperă întreaga ultimă secţiune şi se compune dintr-o propoziţie condiţională şi una principală. Această structură este respectată de toţi traducătorii, dar în interiorul ei opţiunile sunt diverse. În cele două propoziţii, se repetă verbul ἀποδίδωμι, tradus foarte inspirat de N prin „a reda“ (chiar şi Boethius l-ar fi putut folosi ca pe un corespondent precis al celui grecesc, dar preferă pe assignare, ceea ce presupune un raport de semnificare între semn şi semnificat, ceea ce aici nu este cazul). B şi F folosesc verbul „a arăta“, în opinia noastră nejustificat, deoarece A ar fi folosit în acest caz un alt verb, şi anume δείκνυμι, ceea ce nu este cazul. Dimpotrivă, textul vorbeşte despre faptul de a spune ce este un lucru şi prezintă acest fapt ca pe acordarea unui drept, deoarece lucrul are dreptul de a se spune despre el ce anume este el: de aici prepoziţia ἀπο-, corespondentă cu re- în română. Nici modurile şi timpurile verbale nu sunt cele din original: B şi F adaugă de la sine un verb al intenţiei („vrea“, ceea ce se putea face dacă în original am fi avut un infinitiv, însă nu este cazul), N redă a doua ocurenţă prin optativ, deşi originalul şi textul latin au viitorul. Chiar dacă aici diferenţa de sens nu este enormă, ea creşte în celelalte elemente ale enunţului.

Dacă primele cuvinte ale secvenţei sunt destul de clare (conjuncţie rezultată prin contragere, relator cu sens cauzal, verbul deja analizat şi subiect, ultimul respectat de toţi traducătorii), următoarele două cuvinte cu rol de predicat nominal (τί ἐστιν – quid est) sunt de nerecunoscut în cele trei traduceri. Deopotrivă BFN le înţeleg în sensul construirii unei semnificaţii (BN spun „ce înseamnă“, iar F „în ce sens“). Dar această expresie este răspunsul aristotelic canonic la întrebarea referitoare la substanţă, aşa cum am spus mai sus. Când ne întrebăm care este οὐσία pentru un lucru, putem răspunde numai cu această sintagmă. Ocurenţa expresiei ne confirmă faptul că substanţa are mai sus exact acest sens. Aşadar, sensul expresiei trebuie să fie „cineva ar reda ce este“, adică cineva care a întrebat ceva referitor la substanţă ar răspunde spunând ce este etc. Urmează apoi un pronume în genitiv plural cu sens separativ, respectat de toţi traducătorii, cu o tendinţă de explicaţie excesivă la BF, prin folosirea inutilă a numeralului „doi“; dar termenul regent al pronumelui pune probleme tuturor traducătorilor. El este format din infinitivul prezent al verbului a fi, articulat neutru (deci cu valoare conceptualizată), iar între articol şi verb se află termenul corespondent animalului din exemplu, aflat la dativ şi determinat de un pronume distributiv. Această expresie are rolul subiectului pe lângă predicatul nominal τί ἐστιν; aşadar, ce este spune ceva despre un subiect. Acest subiect este format printr-o expresie foarte obişnuită la Aristotel, pe care traducătorii moderni ai textelor de filosofie primă ale lui A obişnuiesc să le traducă prin „esenţa + Dativ“, adică admiţând că expresia se referă la ceea ce un lucru este. Nu ne putem dedica aici unui comentariu prea larg asupra faptului că această traducere este corectă doar într-un sens vag, pentru că asta vrea să spună şi A când afirmă că „a fi pentru ceva este ceea ce lucrul acela este“, dar într-un sens precis ea nu este corectă, deoarece problema noastră aici este aceea de a înţelege cum să traducem această structură a verbului a fi la infinitiv care pune între articol şi verb un cuvânt în dativ înainte ca Aristotel să ne spună ce înseamnă ea, adică atunci când a folosit-o pentru a-i da doar ulterior un predicat. Altfel spus, problema traducătorului este o problema mai subtilă decât a cititorului, fie el chiar filosof: el trebuie să ştie cum să traducă un cuvânt fără a folosi predicatul care tocmai urmează, ca să îşi lase autorul să spună singur, în noua limbă în care este tradus, cum îşi defineşte el conceptul. Dacă nu ar face astfel, traducătorul ar face o petiţie de principiu, adică ar miza pe o definiţie ca să o poată introduce tot pe ea. De aceea, formula cea mai onestă din acest punct de vedere este o traducere care reface strict gramatica textului. Verbul la infinitiv prezent, cu valoare conceptuală dată de articol, poate fi redat prin „faptul de a fi“ (imprecis, din păcate, datorită analogiei cu gerunziul explicativ, ca în arta de a iubi), sau prin substantivul corespondent infinitivului lung: fiinţa. Pentru că în primul caz putem păstra dativul subordonat, în al doilea ar trebui să îl transformăm într-un genitiv (căruia ar trebui să îi explicăm astfel specia, generând însă o falsă problemă), noi am preferat prima variantă, explicitând dativul prin ceea ce el numeşte, adică faptul atribuirii: „faptul de a fi unui animal“. Suntem astfel împăcaţi că am respectat terminologia obişnuită a lui A pentru sintagma care desemnează lucrul a cărui substanţă poate fi indicată (aici, sub raport formal). În schimb, cei trei traducători spun: BN – „a fi animal“ respectiv „a fi vieţuitor“ (aşadar, dativul a dispărut, iar cuvântul a devenit nume predicativ); F – „un animal“ (aşadar, a dispărut verbul la infinitiv cu articolul conceptualizator). În latină, expresia este parafrazată printr-un pronume în ablativ instrumental (quo), verbul apare la conjunctiv persoana a treia plural, iar dativul a dispărut complet, ceea ce face greu vizibil ce spune de fapt A. Dativul însă are aici un rol foarte important, deoarece el corespunde cuvântului nou care apare în ultima parte a secvenţei, cea de după ultima virgulă.

Acest cuvânt este ἴδιον, iar el este unul dintre predicabilele definite tot în Organon, alături de gen, diferenţă şi definiţie, şi înseamnă în mod canonic „propriul“. Aici el este adjectivul lui λόγος. Aşadar, fraza ne spune că cine întreabă faptul de a fi al cuiva ce este el, are şansa să îi ofere ceea ce acela poate primi pe drept, adică λόγος-ul care se afla oricum în proprietatea lui şi care este legitimat prin rostire. Putem de aici deduce că sensul expresiei λόγος τῆς οὐσίας era mai sus inexplicit, pentru că nu ştiam care raţiune a substanţei, iar acum ştim: cea proprie. La cei trei traducători, această idee nu mai este clară: BF nu traduc termenul λόγος, deşi el dă legătura cu prima parte a frazei, iar N ezită, neacordându-i valoarea pe care o are aici („[un sens] o raţiune”) şi oferindu-i un articol nehotărât pe care sensul nu îl justifică, deoarece propriul nu poate fi decât unul singur, adică cel care aparţine numai unui singur lucru determinat. Apoi, B spune „ceea ce este propriu“, omiţând faptul că aici este vorba doar de raţiunea formală, B se referă la „noţiunea ... potrivită“, inventând de fapt un nou concept.

Pentru a conchide, suntem de părere că textul lui A a afirmat ceva foarte simplu: că noi obişnuim să folosim cuvinte care sunt legate de ceea ce lucrurile sunt în sens formal, dar că această legătură ne poate înşela uneori, deoarece cuvintele pot fi aceleaşi, dar lucrurile să fie în sens formal altceva. De exemplu, omul despre care ştim în sens formal că este vieţuitor, şi un vieţuitor desenat, despre care ştim acelaşi lucru; însă faptul că unul este raţional, iar altul este desenat face ca specia diferenţei să clarifice confuzia. De aceea, cine răspunde corect la întrebarea ce este faptul de a fi atribuit natural unui lucru face un act de dreptate, deoarece lămureşte care este propriul, în sensul formal, care aparţine acelui lucru, deci el se fereşte de dificultatea echivocităţii, menţionată în prima parte a frazei.

Oricât de simplu ar suna această propunere a noastră de reformulare a frazei lui A, trebuie să recunoaştem că ea este rostită în original folosind o terminologie canonică pentru A, pe care am tradus-o cât de fidel am putut: „se spune“, „raţiunea substanţei“, „ce este“, „faptul de a fi cuiva“, „propriul“. Am făcut acest lucru conştienţi de faptul că A nu rosteşte această frază într-un limbaj natural, ci aplicând propriile concepte şlefuite constant în întreaga sa operă. Am putut însă constata cum traducătorii analizaţi omit termeni, pe unii îi traduc necanonic, încalcă raporturi gramaticale, fac invizibile o serie de probleme pe care textul le ridică.

De aici nu poate să rezulte, desigur, că ceea ce noi propunem este corect, iar restul este greşit. Ar putea însă să rezulte faptul că traducerea noastră este mai fidelă decât celelalte, dar în interiorul unei evoluţii a limbii române care îşi are limitele ei de care ne putem folosi pentru a reda concepte care s-au născut separat de limba română şi de structurile ei. Putem, eventual, cu titlul unei aprecieri strict subiective şi inerent supuse erorii, să facem aprecieri generale asupra celor trei traduceri analizate. Astfel, în baza unei libertăţi de a ignora termeni din original, de a nu fi atentă la concepte şi de a reformula deliberat structurile gramaticale prin mijloace mai degrabă intuitive, traducerea lui Traian Brăileanu ni se pare una poetică, şi am fi tentaţi să spunem că ea vine dintr-o perioadă a culturii române în care a-i traduce pe cei vechi înseamnă doar a da o mostră de maturitate culturală a limbii în care traducem. În cazul lui Mircea Florian, numărul de parafrazări care ignoră conceptele exacte, fără a se pretinde intuitive şi poetice, libertatea pe care şi-o ia în faţa gramaticii precum şi lexicul ales, asemănător adesea vocabularului filosofiei moderne (aici, de exp., „noţiunea“), ne dau impresia unui autor pentru care conceptele lui Aristotel ar fi conceptele universale şi atemporale ale unui domeniu numit „filosofie” pe care l-am cunoaşte înainte de a-l citi pe autorul nostru, iar nu cuvinte calificate în urma unui travaliu de laborator al unui singur om, la începutul unei tradiţii pe care el a întemeiat-o. În privinţa versiunii lui Noica, ea poate fi spontan asociată cu credinţa în elanul speculativ întemeiat pe existenţa unui geniu al unei limbi capabile să suporte textele „mari“ şi „grele“ ale filosofiei. Această presupoziţie, în urma remarcilor de mai sus, are motive să se clatine. În locul ei, autorii acestor rânduri propun altceva, mult mai modest şi mai prudent: faptul că asumăm existenţa noastră într-o limbă şi o cultură care trebuie să facă eforturi constante, atente, consecvente, lipsite de elan şi emoţii inutile, dar clare în exprimare, pentru a recupera neechivoc textele fondatoare ale unei culturi de la care ele se revendică şi pentru a se instrui în litera lor.

Alexander Baumgarten şi Alin Luca

Aristotel în limba română: prima frază a Categoriilor

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)