Centenarul la noi

 

Dan Gulea

 

Recenta punere în abis din spaţiul nostru public, raportarea la Centenar şi la potenţialităţile sale, în stil festivist (apanajul autorităţilor, fireşte) sau critic, deschide o temă nu doar politic-socială (ce se face, cât de pregătiţi suntem / vom fi fost?), ci şi una culturală; este un bun prilej de a recapitula ce am fost şi cum ne-am văzut atunci când am sărbătorit sau ne-am amintit.

Povestea trebuie să înceapă cu Eminescu (şi Creangă), din regimul celălalt, la 1989, an inconturnabil, în care figura poetului făcea o tristă serie cu excesele epocii, Eminescu intrând în rândul celor... mari, alături de Burebista (de la începuturile istoriei...) şi de ceilalţi, până la momentul auroral al prezentului, al lui Ceauşescu-Tatăl. Jovialul popa Smântână nu se încadra foarte bine în acest complex, decât poate în calitatea lui, repede preluată de limbajul criticii de lemn, de autor al „copilului universal“; fireşte, poveştile „corozive“ au fost puse sub obroc – soarta celui ce pierise în ajunul unei sărbători, la 31 decembrie, nu dădea prilejuri pentru o perspectivă integral-critică şi cam tăia elanul pentru centenare. La care se adaugă şi contextul lui 31 decembrie 1989, moment al altor preocupări.

Dar cele poveşti au fost reeditate imediat, în 1990, la o editură specializată în protocronism, Editura Roza Vânturilor, cu o prefaţă de Paul Anghel – un vajnic „fost“; cu Nae Ionescu în portofoliul editurii, alături de Neagoe Basarab e tutti quanti, Creangă cel ascuns reapărea în lumea liberă.

Să mai notăm că delirul din anul eminescian 1989 a adus câteva premiere, inclusiv numele ştiinţific de „similipedia eminescui“ pentru o nouă specie de vierme, descoperită în Canalul Mozambic de un cercetător român.

Dimensiunea protocronistă va mai găsi câteva ocazii de reactualizare, după 1990, de afirmare a ortodoxismului, văzut drept parte a specificului naţional: 500 de ani de la prima carte tipărită la noi, prilej de reeditare într-o ediţie specială a Liturghierului lui Macarie, apoi Anul Brâncoveanu, celebrat de Biserica Ortodoxă Română în 2014.

După tulburii ani 1990, vine din nou rândul lui Eminescu, în anul 2000, şi al perspectivelor mileniale şi milenariste; este „anul Eminescu non-stop“, rubrica din Observator cultural ce prezenta festivismele din numele poetului naţional şi naţionalizat de pe întreg cuprinsul ţării, la 150 de ani de la naştere. De fapt, numărul demitificator 265/1996 din Dilema era încă recent în memoria publică, discuţiile, vii. Imediat vine rândul lui Caragiale, în 2002 (iarăşi un „Caragiale non-stop“) şi 2012, prilej de reluare, de repetiţie. Clasicii noştri de pe cele mai puternice bancnote: în 1996, un număr din Dilema costa 2000 de lei, pe prima pagină era însă bancnota de 1000 de lei, cea care purta chipul poetului. Astăzi, în lumea leului nou, Eminescu ocupă primul loc într-un clasament semnificativ în felul său, să ne reamintim, pe bancnota de 500 de lei; la ceva distanţă, Caragiale, 100 de lei.

Ieşind oarecum din sfera literaturii, anul 2007 trebuie consemnat pentru centenarul Eliade, strâns legat de eforturile lui Eugen Ciurtin şi de înfiinţarea unui Institut de Istorie a Religiilor de pe lângă Academia Română.

O serie de centenare ale avangardei, cuprinzând nume mai mici sau mai mari: 2008 (Geo Bogza), 2009 (Blecher), 2013 (Gherasim Luca), 2014 (Perahim, D. Trost), 2015 (Gellu Naum, Paul Păun) şi, mai cu seamă, Dada (2016) – căruia şi Academia îi dedică o serie de manifestări – au precedat intrarea în siajul lui 2018; centenare ce au avut o dinamică limitată la cercul iubitorilor de avangardă artistică (istorică), al specialiştilor, dar care au cuprins mese rotunde, dezbateri şi volume, seri de poezie, la care au contribuit, în calitate de organizatori, instituţii diferite, de nivel academic sau cultural, în sensul larg al cuvântului.

A venit rândul lui 2017, anul Maiorescu (şi al Convorbirilor literare), un moment semnificativ în lumea de azi a internetului şi a blogurilor zise literare (de fapt, multe dintre ele doar nişte instrumente de marketing pentru edituri), în care evaluarea critică este rediscutată, în care rolul criticului este încă o dată pus în valoare într-o lume în care, pentru multe voci, tirajul este unica recomandare. O iniţiativă a lui Nicolae Manolescu şi a României literare, anul Maiorescu a reafirmat un punct de vedere absolut necesar despre rolul celui care citeşte şi se află în prima linie a criticii, dând verdicte, întâmpinând.

În plus, recunoaşterea unor personalităţi centenare vine pe acest fond de emoţie festivistă, într-o cultură care s-a ferit, în general, de cuvântul bătrânilor; vârsta, în sine, devine un prilej: pentru înaintaţii lor ani, au fost decoraţi regretatul Neagu Djuvara şi filosoful Mihai Şora, a fost omagiat (în special în cadrul partidului liberal) cel care a fost Mircea Ionescu-Quintus.

Un mic studiu de caz, despre disensiunile noastre, poate fi schiţat în cazul avangardei, care a livrat un important contingent de prilejuri centenare (la care se pot adăuga datele de început ale unor expresivităţi precum futurismul, expresionismul ş.a.); astfel, pot fi citate modesta Medi Wechsler-Dinu (1909-2016), care îşi redescoperă la marea senectute pasiunea pentru desen (după ce, în preajma celui de Al Doilea Război, ilustrase unele versuri ale soţului ei, poetul de avangardă şi militantul Gheorghe Dinu / Ştefan Roll), stingându-se aproape în anonimat, cu o operă destul de puţin analizată.

Alături de ea, Madda Holda (Magdalena Binder, 1911-2012), de profesie juristă, autoare a unor texte avangardiste pe care le publica sub pseudonim în unu, revista fratelui ei, Saşa Pană (Alexandru Binder); volumul Cărţi de vizită, reeditat de Petrişor Militaru (Editura Aius, 2017), este concurat de un epistolar Madda Holda – Geo Bogza, alcătuit de Cosmin Pană (Editura Tracus Arte, 2017).

Consensul în care lumea artistică o sărbătorea, în durii ani 1980, pe Cella Delavrancea (1887-1991), nu va mai putea fi refăcut, în cele ce urmează, dimensiunea subversivă a acelui centenar fiind evidentă în spectacolele dedicate sărbătoritei. Pentru că, altfel, cuvântul scris în epoca de aur are trăsături superlative: Cella era „descendenta unuia din acei zei tutelari ai conştiinţei româneşti“, iar „structura fiinţei sale reprezintă un aliaj nobil între corespondenţele în sensul baudelairian al cuvântului şi memoria afectivă de sorginte proustiană“ – calificative semnate de Valeriu Râpeanu, alcătuitorul unor ediţii „de centenar“. Nici simbolistul Mihail Cruceanu (1887-1988), devenit oarecum scriitor de partid, nu scapă de encomiastică, cam în acelaşi stil: „O viaţă de o sută de ani, Mihail Cruceanu a trăit-o pentru Poezie şi Omenie, deşi a scris şi proză memorialistică“ (Ion Dodu Bălan).

Cu aceste precedente, ideea de centenar, la noi, este însoţită de un anumit fond sonor de tip laudativ; cel al Marii Uniri este un centenar important, tratat cu indiferenţă de oamenii politici (a se vedea discuţiile despre înfiinţarea – desfiinţarea unui Departament special pe lângă Guvern, mişcările de trupe şi comasările care au permis, la un moment dat, acestei echipe guvernamentale să se manifeste printr-o serie de parastase, cu colive...), un centenar zgomotos, prilej bun de valorificat, al cărui vuiet ar pune în umbră şi cei 100 de ani de critică literară profesionistă de la noi: primul număr din revista Sburătorul apare în 1919, dar primele reuniuni ale cercului şi ale cenaclului lovinescian datează de la finele lui 1918.

Dan Gulea

Centenarul la noi

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)