Frumoasa necunoscută

 

Mircea Moţ

 

Un moto împrumutat din Faust pare să dezvăluie, măcar în parte, intenţia pe care a avut-o Carmen Muşat scriind volumul Frumoasa necunoscută. Literatura şi paradoxurile teoriei, (Iaşi: Polirom, 2017): „Ce seacă e, amice, orice teorie,/ Dar cât de verde viaţa, şi cât de aurie“. Detaşarea şi uşoara ironie a autoarei sunt uşor sesizabile, cu atât mai mult cu cât Carmen Muşat are în vedere, după cum şi mărturiseşte de altfel, „o încercare de a « îmblânzi» teoria, situând-o în raport  cu lumea şi cu percepţia asupra lumii, pe care fiecare autor în parte o proiectează în opera lui“. Dacă nu-şi propune „să ofere răspunsuri sau să reia, sintetic şi pasiv, în genul manualelor, răspunsurile altora la întrebările pe care literatura le provoacă“, volumul se doreşte cu siguranţă  o imagine de sinteză asupra relaţiei dintre literatură şi teorie, realizată atent şi migălos, prin asamblarea unor fragmente mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, întotdeauna însă bine nuanţate.

Îmblânzirea teoriei, despre care autoarea promite să scrie cu plăcere, este asociată unei sensibilităţi distincte, fapt ce accentuează o dată în plus intenţia „încălzirii“  demersului analitic: „Mi-a fost alături, în acest demers, copilul care am fost şi care, în pofida trecerii anilor, mă însoţeşte încă pretutindeni“. Totul pentru a întări în fond ideea că literatura/teoria nu trebuie despărţită de sevele vieţii, ca autentică bucurie şi trăire.

În realitate, Carmen Muşat nu realizează o îmblânzire a teoriei, ci demonstrează, de fapt, cu multă fineţe tocmai „blândeţea“ teoriei, în ipostaza ei de creaţie, ca limbaj şi ca materializare a intenţiilor unui autor ce nu poate face abstracţie de realitate şi nu se poate sustrage subiectivităţii, altfel concretizate decât la nivel expresiv.

Semnificativ pentru finalitatea cărţii este primul capitol, Modernitatea şi ascensiunea teoriei, în care autoarea are în vedere, ca punct de plecare, ideea că „modernitatea  reuşeşte să articuleze un discurs despre artă şi literatură diferit faţă de tot ceea ce o premerge şi să treacă în plan secund aproape toate ideile şi conceptele consacrate, care erau încă în uz după perioada romantică“. Urmărind schimbarea de paradigmă, „atât de radicală“, autoarea ia în considerare nu doar „rupturile“ pe care le implică modernitatea, ci şi rupturile din plan social şi politic ale începutului de secol al xx-lea, ale căror unde se răsfrâng puternic asupra demersului teoretic, imprimându-i, ca definitorie, trimiterea la realitate. În asemenea situaţie, accentuează Carmen Muşat, nu se poate face abstracţie  de ideea conexiunii „între momentul cristalizării unui discurs teoretic predominant şi contextul istoric, politic, social şi cultural din Europa începutului de secol“(al xx-lea). Revizuindu-şi aroganta autonomie faţă de realitate, teoria îşi acceptă referentul real, ea reflectă, într-un fel sau altul, realitatea, în măsura în care intră în relaţie cu literatura, ce vizează ea însăşi realul. Este punctul de plecare pentru schiţarea unei condiţii aparte a teoriei, demersul autoarei concentrându-se în mod deosebit asupra cronotopului exploatat pentru accentuarea noii paradigme. Am în vedere capitolul Conceptul de cronotop şi „înrădăcinarea“ teoriei în istorie. Pentru a pune sub semnul întrebării caracterul „anistoric“, atemporal, al teoriei în raport cu critica literară, Carmen Muşat revine fără ostentaţie la ideea prezenţei acelui autor care este în ultimă instanţă teoreticianul literar: „supoziţia că teoriei îi lipseşte dimensiunea istorică este, în opinia mea, falsă, căci asta ar însemna să-l considerăm pe teoreticianul literar un ins abstract şi abstras din contingent, lipsit de biografie, de sentimente şi de experienţe personale [...] fără nicio legătură cu un timp şi un spaţiu anume“ (s.n.). Cu atât mai mult cu cât teoria, având ca punct de plecare literatura, nu poate fi absolvită, zice autoarea, de conexiunile ei contextuale multiple. Carmen Muşat merge mai departe, considerând că „gândirea teoretică este dependentă de context în aceeaşi măsură în care opera literară se nutreşte din viziunea generată de vieţuirea constantă a autorului într-un cadru spaţio-temporal“. Altfel spus, „molozul istoriei“ (sintagma îi aparţine autoarei) „nu poate fi scuturat din paginile lucrărilor teoretice, fiind adesea întreţesut în structura de adâncime a conceptelor“. Ceea ce spunea un Bahtin despre cronotop în cazul literaturii este acceptat de Carmen Muşat şi în situaţia teoriei literare. Urmându-l pe acelaşi Bahtin, cu trimiteri spre „limbajul săturat ideologic“, autoarea nu se îndoieşte că „limbajul ca viziune a lumii sau chiar ca opinie separată“ (după Bahtin) este „o descriere perfect valabilă şi pentru limbajul la care recurge teoreticianul literar“, atâta timp cât o  situaţie existenţială generează articularea „specifică a conceptelor“.

Nedespărţindu-se de realitate, evenimentul articulând  conceptele, teoria ca operă nu se poate dezice de propriul autor, căruia Carmen Muşat îi acordă locul cuvenit în ecuaţia dezvoltată auster şi cu o mişcare ce trădează o indiscutabilă siguranţă. Autoarea face apel la un Paul de Man, cu a sa Autobiografie ca desfigurare, unde autorul susţine ideea că toate textele au o „diversiune autobiografică, nu doar acelea explicit şi asumat autobiografice“. Rezumând cu multă claritate texte semnificative (cartea dovedindu-se utilă şi din acest punct de vedere), Carmen Muşat selectează fragmente esenţiale, pe care le va folosi în argumentarea punctului său de vedere. Iată un asemenea fragment luat din Paul de Man: „Prosopopeea este tropul autobiografiei, prin intermediul căruia, ca în poemul lui Milton, numele devine la fel de inteligibil şi de memorabil precum o înfăţişare. Argumentaţia are de-a face cu a conferi şi a răpi feţe, cu a înfrunta şi a discredita figura, figurare şi desfigurare“. Reţine atenţia capitolul dedicat lui Maurice Blanchot (Ambiguitatea lui Maurice Blanchot), cu prezentarea succintă a lecturii pe care i-o face acestuia Paul de Man: „E o lectură «în oglindă», căci transpare în comentariul teoreticianului american pe marginea voinţei de a uita – ca premisă a existenţei operei – propria sa teamă de confruntarea cu sine însuşi, refuzul de a privi în trecut şi de a-şi reciti textele de început, îngropate adânc în memorie“. Impersonalitatea cu care criticul îi citeşte pe alţii coincide la Blanchot cu o „hermeneutică a sinelui“. Altfel spus, mai mult decât s-ar părea, subliniază Carmen Muşat, scriitorul (criticul/eseistul/teoreticianul) rămâne o fiinţă temporală.

Demersului bine articulat al criticului Carmen Muşat nu-i scapă din atenţie cititorul, în ipostaza lui de „complice“ al textului în primul rând, care-şi rezervă dreptul de a-l decoda şi de a-l recrea în acelaşi timp pe parcursul lecturii. Mon semblable, mon frère este un capitol emblematic pentru perspectiva lui Carmen Muşat asupra relaţiei esenţiale dintre cititor şi autor, definitoriu pentru condiţia literaturii/teoriei ca autentice acte de creaţie.

Având la îndemână fragmente disparate, absolut toate de referinţă, Carmen Muşat procedează meticulos la reconfigurarea lor, pe parcursul unui demers arid pe unele locuri, care nu se lasă chiar uşor citit, lipsit chiar de spectaculozitate, dar care conduce sigur la realizarea sintezei dorite.

Îmi place să cred că lucrarea lui Salvador Dali reprodusă pe copertă ar  putea fi o posibilă cale de acces la ideile cărţii. Frumoasa (fie aceasta literatura, fie teoria) are nevoie de confirmarea propriei frumuseţi/substanţe şi nu o poate dobândi decât prin dialog, respectiv prin oglindire. Cu menţiunea că oglinda nu-şi (mai) acceptă pasivitatea şi obedienţa. Dimpotrivă, ea trădează, dă replici, iese din luciul care i-a fost hărăzit, afirmându-şi întotdeauna, cu multă personalitate, atitudinea faţă de obiectul său.

Mircea Moţ

Frumoasa necunoscută

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)