Documente George Coşbuc

– inedit –

 

Cine-ar mai fi crezut că la aproape o sută de ani de la moartea poetului de la Hordou se mai găsesc pe ici-colo manuscrise răzleţe, care vin să ateste munca de elaborare a unora dintre creaţii, modul în care tânărul Coşbuc îşi concepea chemarea scriitoricească şi modul în care găsea de cuviinţă să răspundă unor îndemnuri colegiale de a-şi demonstra capacitatea de invenţie. Sunt mărturii ale unor colegi din perioada studiilor clujene, când poetul a fost provocat să-şi demonstreze talentul improvizaţiei. Probabil că multe din aceste încercări, scrise în grabă pe petice de hârtie, să fi ajuns la unii dintre colegii năsăudeni sau la rudele apropiate, care mai târziu le-au valorificat prin arhivele statului. În atare împrejurări, cred că au ajuns şi unele manuscrise în colecţiile Arhivele Statului din Cluj-Napoca, unde am descoperit 5 file scrise cu cerneală, pe care poetul a improvizat mai multe versuri, pe care nu le-am găsit niciunde înglobate într-una din poeziile sale, astfel că le socotim inedite. De când datează ele? Având în vedere că manuscrisul conţine şi cele două versuri de început ale poeziei Cântecul fusului şi anume: „Eu mi-am făcut un cântec/ stând singură-n iatac“ ne putem repede lămuri că e vorba de anul 1893, când poetul a publicat această poezie în „Tribuna“ de la Sibiu din 28 februarie/12 martie/, ceea ce ne trimite, prin urmare, la perioada sibiană a poetului. Apoi, mai putem lua în discuţie faptul că versurile poeziei de mai sus par înrudite cu altele, scrise de el în aceşti ani, precum Mânioasă, Nu te-ai priceput, Rada, Numai una!

Poezia, care ar putea fi intitulată Cearta mamei, e construită în jurul unui dialog dintre mamă şi fată, iar disputa dintre ele e provocată de împrejurarea că aceasta ia de fiecare dată partea fratelui, pe motiv că el e flăcău şi ea fată, căci ştiut este că în familiile de ţărani din Ardeal faptul că o familie care avea feciori era mai preţuită din capul locului decât cele cu fete. Pentru a combate părerea mamei, fata vine cu argumentul că treburile casei sunt tot atât de importante precum cele ale câmpului, şi dacă o casă e curată şi se coace pâine la timp este pentru că acolo fata casei a făcut toate acestea. Versurile poeziei sunt cursive, replicile fetei, care se ceartă doar imaginativ cu opiniile mamei, vin să contureze chipul unei fete de la ţară deosebit de muncitoare şi dedicată muncilor gospodăriei, capabilă să dărâme prejudecata mamei privitor la discriminarea la care ea e supusă. Cu excepţia unor mici stângăcii, care pot fi lesne corectate, poezia poate intra în laboratorul creativ al lui Coşbuc ca una parţial finisată. O reproducem în întregime, aşa cum am reconstituit-o noi din manuscrisul coşbucian, aflat la Arhivele Statului din Cluj-Napoca, fond Coşbuc, ms. 41

Mircea Popa

 

 

Cearta mamei

Numai mama-i vinovată!

Numai ea! dac-a ştiut

Că-i rea fata, şi-a văzut

Cât e lumea de ciudată,

Pentru ce m-a făcut fată?

 

Stai acum, te rog, şi jură:

Mamă-i asta? Mama mea?

Dacă porţi odată ură

Ierţi pe om, când ai vreo ură

Nu mergi în mormânt cu ea!

Ei, dar mama, parc-a vrut?!  

 

N-am să mai mănânc nimic

Azi şi mâne, şi joi ce vine

Ca să mor; şi de-oi muri

Să văd cum s-o mai mândri

Mama-n sat, la toţi  cu mine!

 

N-o să aibă foc în casă,

Apă-n doniţi, lemne-n prag,

O să vadă ea! Dar lasă,

Iar când o vedea că-mi trag

Sufletul...

 

Asta e! „Să cern de pâne?!“

Parcă de cernut mi-e zor !

Ce să cern? Voi cerne mâne!

S-a copt zmeura-n pădure,

Dar când n-am hoţ să mi-o fure,

P-a cui seamă s-o culeg?

 

Eu să râd, să cânt, să-mi fie

De zori umeda cosiţă,

De spini ruptă poala rochii,

Şi-atunci hoţul meu să vie!

 

Schimbă feţe obrăjorul

Din alb, arde ca bujorul

Şi din rumen să-nălbeşte

Ca fuiorul.

 

Dar mi-e alta supărarea

Frate-meu, de-obraznic ce-i,

Ţine fetelor cărarea,

Le sărută vrei, nu vrei.

 

Iar pe mine de mă vede

C-un flăcău pe drum, la hori,

Ca lupoaica se repede:

Iar cu ochii sburători!

– Maică, fă, tu mă omori!“

 

Zice-o fată: „Mie-mi place

Că sunt fată, nu flăcău!“

Când aud, îmi vine rău!

 

Maica-ntoarce rostul glumei

Eu că râd, sunt proasta lumii.

El, al mamii puişor

Pe băiat să-l ai odor,

Iar pe fata-n grija ciumii!

 

Uite-aş sparge-acum oglinda,

Dar am spart-o /parcă/ ieri

Uite-aşa! Să nu mă prindă

Răul iar, c-apoi desleg

Sacul cu făina-n tindă.

 

Şi-o să plângă-ngenunchiată:

Iacă n-am să cern! Tu, sită,

Tot n-a fi precum zici tu!

Dar mămuca, nu şi nu şi nu!

Şi-o să cad de leşinată,

Şi-o să zic: „Îţi place-amu?“

 

Iacă n-am să cern! „Tu, sită

Haid’ sub pat!... „Nu, stai în loc!“

Fire-ai tu afurisită,

Că te pun acum pe foc

Fa, cu mine nu-i de joc!

 

Sită, zici, că nu e bine?

Când mă ştiu eu cătrănită.

Ce voiam să fac eu oare?

Mă gîndeam - la ce? Ei iacă

Sita ce necaz să-mi facă!

Parc-am s-ascult de tine sită?

 

Ţine-ţi gura, sită deasă!

Stai acum, te rog, şi jură:

Cine e mai mare-n casă

Eu ori tu? Să nu spui cine,

Haid sub masă!“

 

Iac-aşa!  Scăpai de sită

Dacă-i ea afurisită,

Ce să-i fac? Ei, sită-ţi place,

Stai şi tu puţin în pace!

 

Dacă porţi odată ură,

Ierţi pe om, când au vro ură

Nu mergi în mormânt cu ea.

Ei..., dar mama, o ţinea

După om!... E mamă ea?

 

Eu când râd sunt proasta lumii

El isteţ! Pe băiat îl poartă-n sân

Şi pe  fată-n  grija ciumii!

Ce folos! Că cine ştie?

„Ştiu eu! sunt drăguţă fată

 

Ia stai să mai râd odată

Să mă văd aşa frumoasă,

Ha, ha, ha!

Şi când râd în minte-mi vine

Că spun toţi că-mi şade bine

Capul când mi-l dau pe spate.

 

Uite mătura! Vezi bine

E supţire şi uşoară

De ce-i mătură, ea doară

Hai-la-la, hai Ha, ha, ha!

Iar mi-a dat să cern de pâne

Ce să cern! Voi cerne mâne!

 

Mama apoi nu-şi află locul

Şi-l tot laudă mereu

„Maică, m-a găsit norocul

Cu băiatul ista-al meu,

Să mi-l ţie Dumnezeu,

Că e pui de om ca focul!“

 

Aolio, acum să fie

Stai, doar îmi aduc aminte!

Un flăcău aici în casă

M-am gândit mai înainte

La-mpăratul din poveste,

Cum i-a mers prin lume veste

Că-şi ţinea, de, om cuminte,

Trei neveste.

Trei? Ce vorbă-ncornurată!

 

Ce făcea cu trei de-odată

De mi-i spune ce mi-ai spune

Popii doară nu s-or pune

Pe-un bărbat cu trei de-odat

Să-l cunune.“

 

De-aş fi eu flăcău odată,

Nu mai te-ai mira de mine,

Că pe fete, toate bine

M-aş purta să le sărut.

 

 

II. În continuare, oferim un florilegiu de poezii coşbuciene identificate de noi, care n-au fost incluse în niciun volum al poetului:

 

 

Lui V.A. Urechia

Ridică-te să scuturi ce te-apasă!

Voinţa-nvinge tot: de-o ai în tine

Tu nu te temi de rău, de greu nu-ţi pasă

Urca-vom şi alte scări, de chinuri pline

Nimic au fost pe câte le-am urcat

De mă-nţelegi, urmează-mă pe mine!

 

Virgil aşa pe Dante l-a-nvăţat

Bătrâne-al meu, te văd cu dinadinsul,

Că tu ne-ai fost Virgil, ce ne-a-ndemnat

Să vrem şi să muncim! Tu nedeprinsul,

A sta pe loc, ai alergat ca norul

Ca rodnicele ploi, pe-ntreg cuprinsul!

 

Latinilor, şi ce-ai vestit poporul

Oţel ne-ai pus şi tu pe spada care

Ne-o învârti Achil biruitorul!

Şi iată avântul vechi din nou răsare,

Vrăjiţi de vechiul duh, de fală veche

Ies tinerii eroi, se-nşiră-n zare

Cuvântul i-a născut! Al tău, Ureche!

(după „Tribuna poporului“ de la Arad,
iv, 1900, nr. 128, p.3)

 

 

Corbul şi vulpea

Corbul a furat odată

Caşcaval de undeva,

Şi cu bucăţica-n gură

Într-un pom pe cracă sta.

Cum era flămând el tare

Se găteşte de mâncare.

 

 Vulpea însă mirosise

De prin văi, pe unde-a fost;

Ei îi place caşcavalul,

Şi ştia că-i corbul prost.

Vine-ncet cu vorbe bune:

„A, iubite, plecăciune!

 

Ce mai faci? Mai cânţi vr-odată?!

 Auzeam că te-ai lăsat,

Pagubă! Ai glas de popă

Şi să nu cânţi e păcat.“

Corbul se umfla în pene

Şi gândea: „Mai cânt eu nene.“

 

Şi ca să-şi arate glasul

El să cânte-a început.

Dar când îşi deschise gura

Caşcavalul i-a căzut.

Vulpea l-a mâncat râzând:

Corbul a rămas flămând.

(Carte de citire, partea a ii-a, ed. i,
Ploieşti, ed. Progresul, 1891f)

 

 

Spicele

Părintele stă supărat

Privind la grâu şi-apoi suspină:

„Eu am arat şi-am semănat

În brazdă numai grâu curat,

Şi-acum semănătura-i plină

De mac sălbatec şi neghină!

Cât rău îmi fac duşmanii mei!

Şi-aceasta mi-au făcut-o ei!“

 

Copilul vine pe răzor

Pe când părintele suspină,

Copilul are mâna plină

De flori de mac şi de neghină.

Şi el, privind frumseţea lor,

A zis cu glasul zâmbitor:

„Vezi, tată, vezi ce flori! Nu-ţi place?

P-aceste Dumnezeu le face!

(Carte de citire, 1891, p. 86)

 

 

Păianjenul şi melcul

Păianjenul: „Melcule, mă mir de tine!

Ai o casă în spinare,

Măcar dac-ar fi mai mare!

Şi-altceva tu n-ai nimic!

Într-o casă mititică

Tu mereu te-ascunzi de frică!

A, dar vezi-mă pe mine,

Sunt boier, nu sunt pitic.

Eu ţes pânza mea cea deasă.

La boieri şi regi în casă!“

 

Melcul: „O poţi ţese unde-i vrea!

Tu trăieşti în curţi străine,

Însă eu am casa mea:

Este mică, văd eu bine,

Dar sunt singur domn în ea!

(Carte de citire, 1891, p.136)

 

 

Bradul

În vârful muntelui un brad

                Zicea odată:

Orice furtuni şi vânt să bată,

Eu nu mă-ndoi: mai bine cad!

 

Nu mă supun niciunui vânt!

                Când vântul vine,

De e mai tare decât mine,

Răstoarne-mă el la pământ!

 

Eu roduri dulci şi bune n-am,

                Dar ce-mi sunt bune?

Văd pomii plini de nuci şi prune,

Dar mici ce sunt! Pitici de neam!

 

Eu râd când tremură urlând

                Prin văi furtuna:

Eu sunt statornic totdeauna,

Căci nu-mi schimb frunzele nicicând!

(Carte de citire, 1891, p. 151)

 

 

Soartea florilor

Floarea din câmpie se plângea odată:

„Ah, eu sunt menită pe câmpii să pier!

Ploaia să mă ude, vântul să mă bată,

De toţi trecătorii eu să fiu călcată,

Veşnic să mă ardă soarele din cer!

Ah, de-aş fi-n pădure! Ce bine-i de-o floare,

Când îi dau copacii umbră şi răcoare!“

 

Floarea din pădure se plângea odată:

„Tristă-mi este soartea! Mai bine-aş muri!

 Eu trăiesc în umbră, tristă şi uscată,

Nimeni nu mă vede şi eu mor uitată!

Ah! De-aş fi-n câmpie ce bine mi-ar fi!

Vântul cald să bată, să mă ştiu că-s floare,

Noaptea să văd luna, ziua să am soare!.“

(Carte de citire, 1891, p. 161).

Mircea Popa

Documente George Coşbuc - inedit

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)