Amintiri din infern

 

Alice Valeria Micu

 

Întoarcerea din iad de Aly Steinmetz este rememorarea întâmplărilor trăite de autor în anii 1942-1945, deci în al Doilea Război Mondial, ca „mobilizat“ într-un detaşament de muncă forţată. Autorul, meseriaş în Cluj, şi anume tocilar, a fost luat prizonier de către horthişti. A lăsat acasă o soţie şi un fiu, pe care, din nenorocire, nu i-a regăsit la ieşirea din infernul nazist, aceştia pierind în lagărele germane. Volumul Întoarcerea din iad (Floreşti/Cluj: Limes, 2016) a fost îngrijit de profesorul Paul Farkaş, rudă prin alianţă cu autorul.

Cartea a fost scrisă în august-septembrie 1945 şi, semnificativ, după ce autorul acestor zguduitoare mărturii a terminat de scris, nu a mai vrut să vorbească despre întâmplările prin care a trecut, ca şi cum, după această prea dureroasă confesiune despre Holocaust, ar fi dorit să închidă pentru totdeauna porţile „iadului maghiaro-hitlerist“. Jurnalul a circulat numai între rude, apoi a dispărut vreme de 45 de ani, iar la doi ani după moartea autorului a fost găsit întâmplător.

Pentru Aly Steinmetz, în detaşamentul de muncă, salvator a fost faptul că era un om ordonat şi a ajuns să lucreze în depozitele de alimente ale Armatei Horthiste. Dacă prin oraşele transilvane viaţa lui a fost acceptabilă, odată ce au trecut în Ungaria totul s-a schimbat. Dincolo de Balaton, săpând tranşee, construind bunkere, evreii din detaşamentele de muncă forţată erau sub supravegherea soldaţilor Nyilas, care i-au supus unui asemenea regim batjocoritor, încât, după război, Aly Steinmetz a refuzat să mai vorbească limba maghiară, aşa că jurnalul său sui generis a fost scris în limba română; una curată şi curgătoare, adesea expresivă, dar simplă, cu un limbaj colocvial dar foarte îngrijit, punctat uneori de dreaptă şi măsurată mânie.

De-a lungul perioadei cât a fost în detaşamentul de muncă forţată, hrana a fost o preocupare obsesivă; autorul povesteşte că uneori pâinea era trasă la sorţi, că cerşitul, schimbul de obiecte pentru hrană, agonisirea unei sfecle îngheţate care trebuia scoasă din pământ sau jupuirea unui câine erau evenimente fireşti în nefirescul acelor ani, ani al căror numitor comun era foamea. Momentul culminant al dramei a fost marşul morţii prin Austria. Faptul că se murea zilnic în număr mare de foame, de boli, de oboseală şi de gloanţele maghiare şi germane era amplificat de pierderea treptată a ultimelor resurse de umanitate. „Nu mai erau oameni nici intelectualii noştri [...] privind în jur nu mai era normal nimeni“. Detaşamentele astea au însemnat şi lipsa posibilităţilor de a păstra un nivel uman de igienă:  „O bucată de săpun şi nişte cartofi îngheţaţi. Ce să spun, au fost  ceva delicatese“; aşa că după eliberarea de către americani, primul lucru pe care l-a făcut a fost să se spele...

Fără accente violente de răzbunare, Aly Steinmetz constată cu echilibru şi măsură comportamentul celor din jur, condamnând cu severitate brutalitatea dezumanizantă a soldaţilor Nyilas. Un soldat ungur le-a mărturisit că nu aşa îşi închipuiau ei totul; „Uită-te la noi şi nu mai spune nicio vorbă“, a fost replica pe care i-a dat-o Aly Steinmez. Iar cînd soldatul a vrut să-i dea o bucată de pâine, l-a refuzat, motivând că nu gândesc la fel şi deci să nu se obosească; semn că a găsit resurse interioare să nu accepte pâinea în lipsa unei lumi comune de valori, deşi ei, deţinuţii, aveau parte, cum spune ironic, „numai de flori verzi de mucegai şi glorie“.

Nici mobilizaţii de origine poloneză nu sunt mai bine văzuţi de autor, căci ei ajunseseră ca înainte de eliberare să taie bucăţi din cadavrele despuiate, spunând că este carne de cal şi să le schimbe pe lucruri de valoare. La fel de critic este autorul cărţii şi cu croaţii din armata germană.

De-a lungul jurnalului sunt relatate numeroase episoade de-a dreptul cinematografice, însă pline de dramatismul realităţii. De pildă, într-o curte unde a văzut nişte fete, Aly Steinmetz a aruncat un buchet de ghiocei culeşi pe drum, iar fetele, drept răsplată, au încercat să-i dea ceva de mâncare, dar s-au repezit aşa de mulţi inşi flămânzi din detaşamentul de muncă, încât el a rămas fără nimic. Sau, de la etajul unei clădiri a fost aruncată o bucată de pâine şi un grup de 30 de oameni s-au repezit să o prindă, dar aceasta a sărit din mâinile lor până la Aly Steinmetz, care a înfulecat-o din trei înghiţituri. Şacterul (măcelarul) din grupul lor a ezitat să-şi fiarbă doi cartofi în zi de sâmbătă, iar un alt habotnic l-a sfătuit să aştepte până duminică, dar şacterul a murit cu o zi înainte de a fi eliberat... şi toţi au fost încredinţaţi că cei doi cartofi i-ar fi salvat viaţa. În detaşamentul de muncă forţată, nimeni nu se ferea de slănină şi unsoare, iar secvenţa în care un şoric de slănină de colosala dimensiune de şase centimetri a fost recuperat, plin de praf, din drum, şi împărţit la trei oameni, este memorabilă. Sunt multe întâmplări de acest fel, tragice şi comic groteşti simultan. Toate, zguduitoare din cauza contextului.

Tocilarul Aly Steinmetz dă dovadă că şcoala făcută în limba română a  fost temeinic însuşită, adesea cu stil: „Treceam pe lângă oameni de parcă erau numai păpuşi de ceară“; sau, „Câmpul era frumos, verde, înflorit, viaţa începea peste tot, numai în rândurile noastre era o mare deznădejde, nu vedeam nicio ieşire din acest infern german“. Pagină cu pagină, Aly Steinmez şi-a descărcat în jurnal greaua povară a amintirilor sale; pentru cititor, lectura acestei cărţi devine un demers prin care preia o parte din imensa durere a ispăşirii unei culpe inexistente, aceea de a fi evreu.

„Era o noapte îngrozitoare, cum nu cred că a mai fost de la pustiirea Sodomei“ spune undeva autorul, iar paralela nu pare a fi deloc exagerată. Cu zecile, cu sutele, cu miile, autorul trece în revistă victimele, unele cu numele lor, altele după impactul destinului lor asupra autorului, transformat în depozitarul unui cumul de suferinţă şi de destine zdrobite de pumnul istoriei şi al nebuniei. „De acolo se încărcau zilnic schelete într-un camion şi duse la crematoriu“. Unul din camarazi a cedat psihic şi a cerut să fie împuşcat, deşi trupul său se încăpăţâna să supravieţuiască fizic. „Astăzi ei, mâine noi“, constata Aly Steinmetz, care, după eliberare, s-a îmbolnăvit de tifos şi, în mod ironic, viaţa i-a fost salvată de un medic german.

Aly Steinmetz remarca la un moment dat că atunci „Când începe a-ţi merge bine, atunci îţi merge“, dar că el ar fi dat toată frumuseţea Austriei pentru o coajă de pâine; şi-a păstrat ascunsă verigheta ca pe un talisman, cusută într-o curea de piele, iar după eliberare nu a schimbat-o pe hrană sau medicamente, ci şi-a pus-o pe deget, încărcând-o de triumful şi bucuria supravieţuirii. Bolnav de tifos şi plin de păduchi, când a fost deparazitat cu o substanţă ce ucidea pe loc insectele, el îşi ţinea în mână fotografiile de familie, ca singura legătură cu realitatea, cu „normalitatea“.

S-a întors din infernul german la 21 august 1945 la Cluj şi a fost cazat pentru o vreme la vila Petru şi Pavel, în zona Liceului Bălcescu, unde „se simţeau ca nişte drumeţi care vin din lumea cealaltă“.

Regăsirea aproape miraculoasă a jurnalului printre nişte reviste de rebus – jurnal despre care cei doi copii din a doua căsătorie a lui Aly Steinmetz ştiau, dar nu bănuiau că mai există – a prilejuit reunirea familiei: moment emoţionant, ca o scrisoare lungă de dincolo de mormânt a unui campion al supravieţuirii.

Alice Valeria Micu

Amintiri din infern (Aly Steinmetz, Întoarcerea din iad, Floreşti/Cluj: Limes, 2016)

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)