O nouă lectură a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş

 

Ion Pop

 

Despre poezia lui Ştefan Aug. Doinaş s-a scris destul de mult, dar mai ales la nivel de cronică şi eseu restrâns. Prima monografie dedicată poetului, semnată de Virgil Nemoianu, a apărut abia în 1994, o aprofundată lectură hermeneutică urmărind dialectica internă a viziunii, cu un capitol de analize stilistice foarte aplicate, pentru ca abia în 2007 Aurel Pantea să-i dedice un studiu amplu centrat pe poetica doinaşiană. Un accident de parcurs critic a fost lectura datorată altminteri înzestratului critic George Neagoe, luat însă prea repede şi neatent de valul contestărilor de ordin politic ale momentului, cu injustiţii flagrante de evaluare, deopotrivă în ordinea morală şi în cea estetică (vezi Asul de pică. Ştefan Aug. Doinaş, 2013).

Amplul eseu critic publicat recent de George Vulturescu la Editura Şcoala Ardeleană, Ştefan Aug. Doinaş. „Tiparele eterne“ şi poetica orizontalităţii, propune la rândul său o incursiune ramificată în universul operei, prelungind cercetarea până la, inclusiv, „Psalmii“ de dată mai târzie. În teza sa de doctorat, poetul sătmărean e de acord cu liniile mari ale interpretărilor precedente în sensul că întăreşte argumentarea unităţii unei opere fără subiect liric aparent, şi pentru care „realul“ e cel mai adesea un punct de plecare pentru reflecţia admirabil trecută în expresie plastică şi urcată în planul universal al „tiparelor“ ideatice. Şi pentru George Vulturescu Doinaş e un poet al lecturii interiorizate a lumii date, luată mai curând că pretext de concentrată şi rafinată cugetare, filtrată într-un alambic verbal de artă combinatorie fără mulţi concurenţi în lirica românească. Ideea că poetul nu se caută pe sine în natură şi în relaţie cu datul elementar concret, ci o transcende mereu în meditaţie şi în simbolicul epurat, vine de aceea oarecum în contradicţie cu lectura întreprinsă în primele pagini din perspectiva unei poetici a materiei explicit bachelardiană: este vorba despre analiza, altminteri foarte aplicată, a „poeticii orizontalităţii“, cu implicaţii biografice (Doinaş fiind originar din câmpia Aradului), prin care se identifică elemente specifice lumii campestre („motive poetice ale câmpiei: roua, râul izvoarele, arborele“), cu adaos de reprezentări din sfera animalieră, analizate, toate, foarte nuanţat. Ele vor fi puse apoi în comparaţie cu „spaţiul burgului“ sibian şi a sa linie ornată, ca „galbă“.

Secvenţele cele mai consistente ale cercetării sunt totuşi cele următoare, dedicate măştii ca „etalon al fiinţei creatoare“ şi Psalmilor. Reperul central pentru aceste glose îl constituie cel concentrat de poetul însuşi în formula Aventurile lui Proteu (titlul volumului din 1995). În jurul său, cu întoarceri semnificative spre întregul operei, eseistul construieşte o lectură foarte aplicată, cu o argumentaţie abundentă, pusă sub semnul privirii unificatoare a subiectului ce supune datele „realului“ unei interpretări subiective cu unghiuri de vedere multiplicate. E dezvoltată astfel perspectiva propusă de Virgil Nemoianu privind „multiplicitatea“ eului, cu voinţa sa de universalitate, angajarea într-un theatrum mundi în care, cumva paradoxal, masca nu disimulează omul real, ci îl depăşeşte prin asumare reflexiv-integratoare în „jocul lumii“, cu capacitatea ieşită din comun a poetului de a se înfăţişa sub măşti foarte diferite ce propun variante de existenţă extrem diversificate. Distincţia faţă de subiectul heteronimic al unui Pessoa (lectură importantă pentru Doinaş, mărturisită ca atare) e fin trasată, ca, de altfel, şi vecinătăţile „intertextuale“ ale acestei poezii într-adevăr proteice, alimentată progresiv de o bibliografie revelatoare. Toate consideraţiile despre natura jocului, cu puncte de sprijin în reflecţiile eseistului Doinaş, sunt cele mai ample făcute până acum şi se integrează în ordinea organică a interpretării. Tot aşa, lectura Psalmilor este cea mai amplă şi mai aprofundată dintre cele făcute până acum. La întrebarea dacă Doinaş este un „poet religios“, eseistul răspunde în termeni echivalenţi cu cei valabili pentru caracterizarea întregii opere: „Psalmistul e mereu subminat de omul gânditor: «jocul» este un «joc al credinţei» care caută ipoteze [...] De aceea, întrebările sale nu sunt un joc“. Reapare mereu, aşadar, ideea-fir-roşu al lecturii: implicarea subiectivă a poetului e una autentică, însă în înţelesul de energie investită în interogaţie, în reflecţia problematizantă şi implicit reverberantă, asigurând un larg spaţiu de rezonanţă pentru ideea făcută sensibilă şi somptuos prezentată în aparatul „retoric“ complex pus la lucru de poetul-histrion. „Iscusinţa unui spirit în rivalitate cu realul“ e printre formulările inspirate ale eseistului, care mai propune şi alte sintagme cumva sinonimice, ce întăresc imaginea poetului ca operator al limbajului de înaltă înzestrare, de o inventivitate imagistică şi capacitate de plasticizare a gândului de cel mai înalt nivel, - un poet care şi-a făcut din scris o formă de viaţă: nu una reductibilă la biografia personală, ci vizând scena universală, prin acte de substituire şi de adaos la marele teatru mundan şi la jocul fără jucător individualizat al lumii în perpetuă metamorfoză. Expresia critică e, în general, aici, exactă şi sugestivă, doar cu mici redundanţe şi derapaje metaforizante. Au scăpat şi câteva erori de tipar dezagreabile (de genul „eternul feminism“...). Studiul lui George Vulturescu are însă calităţi care fac să treacă în plan secund asemenea poticniri. Dosarul care ilustrează, textual şi fotografic, prezenţa poetului la Satu Mare (sărbătorit la împlinirea a 75 de ani) şi în paginile revistei Poesis completează informaţia.

Ion Pop

O nouă lectură a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş (George Vulturescu, Ştefan Aug. Doinaş. „Tiparele eterne“ şi poetica orizontalităţii, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2018)

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)