Cercuri, încercări şi încercuiri

 

Irina Petraş

 

Cum spuneam cu alt prilej, Tudor Cătineanu a avut întotdeauna printre noi, clujenii, faima, de nimic tulburată până astăzi, a celui care ştie să spună uimitor de frumos şi uluitor de exact ce crede că se întâmplă cu lumea şi cu oamenii. Scriind despre câteva dintre cărţile sale (Constructe, 2000, Echilibru şi dezagregare. Antinomia eminesciană, 2002, şi Configuraţii „fizice“ şi exerciţii metafizice, 2013), am reţinut schiţe de portret din textele însoţitoare. Ilie Pârvu, de pildă, saluta Constructele ca nou „gen literar“ în filosofie, aşezându-l pe Tudor Cătineanu pe linia a două performanţe ale gândirii filosofice româneşti: „tradiţia Xenopol“ (ilustrată de Simion Mehedinţi, Daniel Danielopolu, Grigore C. Moisil, Octav Onicescu etc.) şi „Şcoala ardeleană de filosofie“, reprezentată de Lucian Blaga şi D.D. Roşca, amândouă constituind o a treia cale în filosofia românească, menită să satisfacă, deopotrivă, cerinţa limpezimii şi exactităţii conceptelor (calea maioresciană, continuată de Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Mircea Florian), şi a calităţii literare de excepţie (calea deschisă de Vasile Pârvan şi continuată de Nae Ionescu, Constantin Noica şi Emil Cioran). Paul Grigoriu, pe de altă parte, numea unul dintre efectele mirabile ale acestei maniere de a face filosofie: cititorul de rând simte că se poate ridica şi el la înălţimea generalului, că lucruri îndelung absconse devin (mai) limpezi. Dacă nu mă înşel, D.D. Roşca e cel ce spunea că, dacă ideea e limpede în minte, expresia nu poate fi altminteri, respingând, astfel, scuza cuvântului greu de găsit ori neîncăpător.

În Constructe, descopeream o extraordinară artă a incitării. Declinaţia, de pildă, mi-a dat ideea „încercării“ ei pe declinarea substantivelor şi pe însemnătatea pe care ar putea-o avea în construirea edificiului poematic. Căci, zice Tudor Cătineanu, „în sfera Esteticii, fenomenul declinaţiei e aurifer chiar în celebra secţiune de aur [...unde] simetria perfectă nu este estetică. Ea trebuie să fie însoţită şi de o abatere sau declinaţie de la simetrie, de un coeficient anume de a-simetrie, non-simetrie, pentru ca obiectul să fie şi expresiv, deci artistic“.

În Echilibru şi dezagregare. Antinomia eminesciană, Tudor Cătineanu este, asemeni lui Gaston Bachelard, un „filosof visător“, însă nu pronunţă divorţul intelectului şi al imaginaţiei pentru „a visa la limba maternă în limba maternă“, ci le obligă pe amândouă să fie cooperante ca visul să nu renunţe la nici una dintre „acuităţile“ treziei, iar trezia să aibă acces nelimitat la farmec. Cartea are două capitole: Ipostaze ale echilibrului şi Cercul problematic şi dezintegrarea: „După toate semnele rămase – ale biografiei şi ale operei – el [Eminescu] pare născut întreg de la bun început, asemeni unei «seminţe» de rasă, unui «sâmbur» de lumină. Biografia lui şi a operei lui nu lasă deloc impresia exterioară a unei evoluţii spectaculoase, ci impresia unei adânciri în ceea ce era deja, a unei adânciri în fiinţa Lumii şi în propria lui fiinţă, în sinele său.“

Configuraţii „fizice“ şi exerciţii metafizice se aşează declarat „între eseu şi studiu, cu deplasarea accentului spre unul sau spre altul dintre cele două genuri, în funcţie de natura temei tratate. Cu studiul, accentul se poate deplasa spre geometric, iar cu eseul, accentul se poate deplasa spre ludic“. Scriind despre semnificaţiile destinale pe care Mioriţa şi Meşterul Manole le sugerează, observă că spaţiul mioritic e o matrice geografică, dar şi spirituală – „Noi, românii, nu ne fixăm nici în piscul dealului, cu orgoliu şi dispreţ (ca unele popoare), dar nici nu ne pierdem în golul văii (ca alte popoare). Sau, altfel spus, de riscul vârfului de deal ne salvează valea, iar de riscul golului din vale ne salvează dealul“. Râsul galben al eseistului ştie că orice aspect al Lumii îngăduie şi „perspectivele (conjugate sau despărţite) ale umorului şi ironiei“: „D.D. Roşca, în Existenţa tragică, afirma că, în faţa Existenţei, omul poate avea două atitudini fundamentale: una eroică (în esenţă, etică) şi alta spectaculară (în esenţă, estetică). A doua se bazează pe umor.

Am făcut acest lung ocol prin eseurile sale fiindcă volumul său de versuri (Trădarea rimelor. Încercările cercului, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană 2018, 132 pagini. Ilustraţii de Octavian Cosman) nu e deloc străin de perspectiva filosofică. Nici de geometrie, nici de ludic. Impecabil organizată, aproape matematic, ca şi cum poetul şi-ar fi prim comentator şi evaluator (capitolele, şapte, „fac lumea“ poemelor sub titluri care vorbesc de la sine despre imixtiunea filosofului în perspectiva lirică: 1. Albastru metafizic. Cercul egret; 2. Ecouri şi reverberaţii. Cercuri – tangente şi secante; 3. El şi ea. Cercurile înstrăinate; 4. Noi, amândoi. Cercurile consonante; 5. Întemeieri. Geneza cercurilor; 6. Dealul şi valea. Cercul mioritic; 7. Corolar. Cercul fără circumferinţă), cartea de poeme se oferă ca aparenţă ludică a unor nebănuite latenţe şi adâncimi. Asiduu degustător de etimologii, poetul se lasă în voia vorbelor mizând pe capacitatea lor de a spune mereu mai mult decât se presupune în comunicarea comună: „Încerc, tot încerc,/ iar într-un târziu mă trezesc/ încercat, încercănat, încercuit/ şi închis într-un Cerc./ Nici cercul cel vicios,/ nici cel prea glorios,/ ci unul de mijloc, mijlociu,/ pus între prea aproape şi prea departe,/ între prea devreme şi/ mult prea târziu./ Un cerc el însuşi încercat,/ marcat de o suferinţă/ venită din propria lui circumferinţă./ Ale cărei puncte sunt alte cercuri,/ care, asemeni unui val de unde,/ vin de pretutindeni/ şi se duc, ducându-ne şi pe noi/ chiar niciunde“ (Încercări). Joc al vorbelor pe buza prăpastiei, poemul e străbătut de un delicat fior metafizic, oricât de frivole ar fi temele: „Să bem/ până se sting stelele de pe cer/ şi încep încet, invers,/ în noi să izvorască;/ fascinantă alunecare de planuri,/ pură şi indescifrabilă/ sintaxă cerească./ Să bem/ până când vom cădea în genunchi/ şi vom fi rugăciuni/ mulţumind nimănui/ pentru că Lumea este,/ chiar dacă n-are început/ şi n-are sfârşit/ şi nu este altceva/ decât o frumoasă poveste...“ (Ergo bibamus). Profesorul de filosofie îndrăgostit de literatură pătrunde în teritoriul liric cu dezinvoltura amatorului, îşi îngăduie nesupuneri la norme, dar adaugă discret în pagină încărcătura livrescă a unui cititor de meserie. Dedicaţiile sale sunt când autoportrete cu schepsis, ca în Cina cea de taină, dedicată Domnului Constantin Noica („Înspre mine, uşor aplecat,/ Domnul m-a întrebat:/ «Ce mai faci tu, Iudă al meu,/ aşa cum te ştiu, cum te văd/ încurcat, descumpănit,/ între tăcerea ta de piatră mută/ şi elocvenţa de zeu!?»/ I-am răspuns,/ sau poate că i-a răspuns/ cel care, în mine fiind,/ era mai adânc decât mine:/ «Nu te-am vândut, Doamne,/ pentru treizeci de arginţi,/ şi nici cel puţin nu te-am trădat,/ ci numai puţin de tine m-am îndepărtat,/ ca să-ţi văd, din marginea umbrei mele,/ mai bine lumina,/ tot întrebându-mă,/ ne-întrebându-te,/ de unde-i vine rădăcina»“), când exerciţii de admiraţie, ca în Cântecul Mitrului, dedicat lui Dumitru Fărcaş (Când cântă Mitru,/ intră neliniştea în Carpaţii Apuseni,/ deşi piatra lor întreagă/ rămâne aşezată./ Cântecul Mitrului/ din taragot/ curge din fluierul Iancului,/ cum curge sângele/ din străbun în strănepot…“).

Dincolo de rigoarea geometrică a titlurilor de capitole, volumul e compozit şi liber, cu încântătoare diversitate de ton, de adresare, de atitudine, cu declinaţii şi provocări. Iată inscripţia Mioritică: „Înţelesul Lumii în care trăim/ poate fi închis într-o singură strofă:/ «Dacă va fi să fie,/ Va fi minunat,/ Iar dacă nu va fi să fie,/ Nu va fi o catastrof㻓. Ori şăgalnicul Paradox suspendat: „Şi ca un semn/ din nu ştiu ce adâncuri,/ mă-ncearcă un gând/ sau poate îl încerc:/ Cum am putea, iubito,/ din triunghiuri,/ să ne retragem/ în acelaşi Cerc!?“, epigramatic în enunţul lui galeş. Poeziile ocazionale depăşesc adesea ocazia, ca în portretul dedicat străbunicii, O urmaşă a lui Socrate: „Mami,/ – o succesoare a Pythiei de la Delfi –/ şi străbunica băieţilor mei,/ repeta adesea, fără cuvinte multe,/ pentru cei care aveau ochi să o vadă/ şi urechi să o asculte:/ «Ceea ce ştiu, ştiu,/ iar ceea ce nu ştiu, nu ştiu»,/ trasând astfel hotarul ferm,/ – în sfera echivocă a cunoaşterii –/ dintre Eroarea,/ care este ucigaşă şi virtual ucisă,/ şi Adevărul,/ care este veşnic viu“.

O carte plăcută, plină de incuri, de suişuri şi coborâşuri. Profesorul în intimitate.


 

Irina Petraş

Cercuri, încercări şi încercuiri (Tudor Cătineanu, Trădarea rimelor. Încercările cercului, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană 2018, 132 pagini. Ilustraţii de Octavian Cosman)

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)