Doina Cornea – modernism şi conservatorism

 

Cornel Jurju

 

Apreciind longevitatea, consistenţa şi consecinţele acţiunilor sale, se poate afirma că Doina Cornea a fost cel mai important oponent al comunismului din România, dacă privim către anii ’70 şi ’80 ai secolului al xx-lea. Odată cu prima scrisoare pe care o trimitea la Radio Europa Liberă (august 1982), Doina Cornea inaugura un discurs public original şi deosebit de coroziv, prin care regimul comunist era tratat de pe poziţii tranşant-ireconciliabile.

Nicolae Ceauşescu, inclusiv prin câteva mesaje pe care i le adresa explicit, era criticat pentru modul primitiv de exercitare a puterii, redus la o dictatură tot mai restrictivă/opresivă, respectiv la un degradant/insuportabil cult al personalităţii. În reflecţiile sale, cuprinse cu deosebire în cele câteva zeci de scrisori publicate în mass-media occidentală, substanţa ideologică a comunismului era supusă unei negaţii îndrăzneţe şi amănunţite: materialismului îi era contrapus spiritul; ateismului-credinţa; colectivităţii-individul; uniformizării-creativitatea şi autenticitatea; controlului-libertatea; fricii-curajul etc. De asemenea, înfăţişarea politico-instituţională a României comuniste, în viziunea Doinei Cornea, trebuia complet dezafectată, nicidecum prezervată/salvată prin tot felul de formule ideologice diversioniste de tipul „comunismului cu faţă umană“ sau al comunismului „perestroikist“, pe care Gorbaciov tocmai se căznea să îl breveteze în Uniunea Sovietică.

Însă complexele analize ale Doinei Cornea nu s-au oprit la blamarea comunismului, ca ideologie şi practică a puterii. Scrisorile sale aduceau în discuţie cu temeritate şi claritate viitorul, anume proiectul României post-comuniste. În pesimistul şi întunecatul deceniu nouă, opţiunile reformatoare ale Doinei Cornea impresionau, nu se putea altfel, prin radicalism şi modernism. România trebuia să devină o ţară a democraţiei parlamentare depline, de tip european; a economiei capitaliste şi proprietăţii private; a unei societăţi liberale/deschise, în care să fie respectate drepturile omului, ale confesiunilor, ale minorităţilor; a libertăţii cuvântului, opiniei şi a presei; a unei justiţii eliberată de arbitrariul politicului, preocupată exclusiv de împlinirea actului primordial al dreptăţii etc. Se poate cu uşurinţă observa avangardismul Doinei Cornea care, în plină dictatură comunisto-ceauşistă, enunţa, în texte publice, deziderate politice, constituţionale, economice sau civice care aveau să pătrundă în agenda priorităţilor decizionale abia în cursul anilor ’90.

Totodată, cugetările Doinei Cornea – mai profunde, nuanţate, relevante decât suntem dispuşi să credem – au zăbovit prelung asupra unor teme mai degrabă apropiate gândirii conservatoare (credinţă, patriotism, monarhie).

Libertatea, care s-a regăsit cu o mare frecvenţă în discursul Doinei Cornea, era subsumată stării credinţei. În dimensiunea sa absolută, libertatea devine tangibilă din clipa instaurării dialogului real cu Divinitatea. Întâlnirea cu Dumnezeu, ajunsă certitudine a conştiinţei, are consecinţe eliberatoare miraculoase de sub teroarea limitărilor fizice (de ordin material) şi a celor psihice (nelinişti, spaime, angoase). Asociat problematicii credinţei, în textele Doinei Cornea era remarcat pericolul dezechilibrului dintre materialitate şi spiritualitate. Omul comunist – în privinţa aceasta, situaţia nu este mai favorabilă astăzi, dimpotrivă – era perceput ca dominat de preocupări de natură materială (a avea, a părea) în dauna aspiraţiei fireşti către a fi, ipostază existenţială care îi oferă individului libertatea de a accede la o identitate spirituală autentică.

Motivaţia combaterii totalitarismului comunist a fost alimentată şi de cele mai sincere sentimente patriotice. Sensul propriei lupte era semantizat în formula unei modeste contribuţii pusă în slujba binelui ţării şi a neamului românesc. Demersul Doinei Cornea, oarecum sacrificial, era destinat a se transforma într-un „bun“ social, într-o pildă pentru semeni, despre felul în care putea fi învinsă frica. Din acest punct de vedere, acţiunile sale anticomuniste erau consecinţa unei certe şi admirabile trăiri patriotice. Doina Cornea s-a supus deliberat unor riscuri majore pentru că îşi iubea neamul, a cărui salvare o vedea posibilă printr-o revigorare a spiritului, cu plecare de la individual către general. „Eu în toate, zic, am fost împinsă de undeva, de ceva. Eu nu ştiu de ce, de spiritul nostru naţional sau de Dumnezeu. Habar nu am, dar multe întâmplări mi s-au părut chiar foarte semnificative.“

Rolul elitelor (intelectuale, culturale, politice) în determinarea „balansului“ istoric al naţiunilor a fost, la rându-i, evaluat cu toată atenţia de către Doina Cornea. Colapsul României comuniste, care devenise indiscutabil în anii ’80, era explicat prin distrugerea elitelor la care Partidul Comunist procedase imediat după preluarea puterii. În sens invers, renaşterea naţiunii trebuia să plece şi de la crearea unei noi elite, formată cu predilecţie din intelectuali, aceasta fiind capabilă/dispusă să-şi redefinească misiunea în funcţie de cele mai referenţiale convingeri moral-patriotice. Cu certitudine, însă, viziunea Doinei Cornea asupra funcţiei elitelor în devenirea istorică s-a definit mai clar şi prin categorica sa opţiune pro-monarhistă. În special după anul 1989, Doina Cornea a avut credinţa, trăită neîndoielnic până în ultima clipă a vieţii, că România poate reintra într-o cadenţa normală a istoriei prin revenirea la monarhia constituţională parlamentară. Drept urmare, a manifestat o loialitate neechivocă faţă de regele Mihai şi Casa Regală a României, dar a găsit şi unele dintre cele mai înţelepte exprimări ale beneficiilor formei de guvernământ monarhice în cazul românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ceva care să-i unească. Şi nu-i poate uni decât un ideal, un model ideal de autoritate statală care să nu-i frustreze şi care să nu aibă cum să intre în nici un fel de competiţie de putere. Un rege, neaparţinând nici unui partid, nu are nici un fel de interes competitiv şi nu poate stârni la nimeni sentimente de frustrare; el este deasupra. Un preşedinte de republică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna din sânul unei formaţiuni politice, va rămâne mereu în competiţie cu formaţiunile rivale şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai înalt, cu atât riscul rivalităţilor competitive este mai scăzut. Este ideea care stă la baza gândirii monarhiste a lui René Girard. Republica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţilor şi provizoratului, datorită principiului alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru un popor, şi mai ales pentru unul atât de manipulabil ca al nostru, această stare de vremelnicie nu poate fi rodnică. În general, toţi oamenii simt nevoia să creadă în două lucruri: într-o stare de permanenţă care să-i unească şi în mirajul unei schimbări înnoitoare care să le dea speranţă. Nu-i poate uni decât un model ideal de autoritate statală care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi timp, nu le poate da speranţe înnoitoare decât alternanţa unor guverne politice, rezultând în urma unor alegeri. Monarhia constituţională este această formă statală benefică. Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel care îl conduce, să aibă încredere în el“.

Neîndoielnic, ceea ce a individualizat-o pe Doina Cornea în peisajul disidenţei româneşti, pe lângă critica severă a comunismului, a fost tocmai îndrăzneala de a vorbi public despre post-comunism. România de după comunism trebuia să fie o ţară modernă: democrată, occidentalizată, prosperă, civilizată, demnă. Mai departe, Doina Cornea a crezut, între timp avem destule motive să-i dăm dreptate, că România modernă, eliberată din asfixianta îmbrăţişare tovărăşească, se putea schimba cu adevărat şi durabil, deplin benefic pentru cetăţenii săi, numai dacă era înrădăcinată într-un „sol“ substanţial „ameliorat“ cu valori şi instituţii de esenţă conservatoare.


 

 

Cornel Jurju

Doina Cornea – modernism şi conservatorism

» anul XXIX, 2018, nr. 5 (336)