Amintiri din Simbolia

 

Radu Constantinescu

 

În primăvara lui 1995, în Jimbolia se anunţa un cutremur fără precedent. Pe peronul gării micului şi tihnitului orăşel bănăţean, a coborât cu intenţia declarată de a se stabili aici Petre Stoica. Autor reprezentativ al „poeziei ingenuităţii şi al rafinamentelor“, cum îl caracteriza Petru Poantă, acesta revenea în locurile natale (se născuse în apropiere, la Peciul Nou), dezamăgit de coteriile confraţilor bucureşteni din domeniul gazetăriei. Fusese redactorul-şef al suplimentului literar al cotidianului Dreptatea, apoi fondase şi condusese Epoca, o altă publicaţie a pnţcd. Revenea acasă deziluzionat, dar nu demoralizat. Revenea cu planuri mari; aducea cu el, alături de nenumărate cărţi, ex libris-uri şi manuscrise, de bogate colecţii numismatice şi filatelice, de colecţia sa extraordinară de reviste şi documente oficiale adunate cu conştiinţa acută a istoricului literar de-a lungul unei vieţi, şi un formidabil dosar de proiecte. Utopice, poate, la început, dar impresionante în momentul împlinirii lor. Cei care i-au fost aproape în acei ani, în primul rând scriitorimea din Timişoara, universitari, ziarişti, au fost martorii unei incredibile metamorfoze a micului târg bănăţean, confruntat dintr-odată cu energia dezlănţuită a poetului (şi-ar fi atâtea întrebări de pus). În numai câţiva ani, solitarul acestui orăşel vlăguit reuşeşte să convingă (ar trebui să scriu – să fascineze) autorităţile locale şi să transfere din planul fanteziei în cel real utopiile de care aminteam la începutul acestor rânduri. Astfel iau naştere, într-un răstimp relativ scurt, Muzeul presei „Sever Bocu“, al doilea de acest gen din Europa, Muzeul Dr. Karl Diel, cafeneaua Apunake. Neliniştitul poet îşi pune amprenta inconfundabilă asupra oraşului, îl marchează fantasmatic urcându-l pe harta literara a României prin înfrăţirea sa, aşa cum se vede în imaginea cu panoul amplasat la intrarea în localitate, cu teritorii imaginare din geografia literară universală: Macondo, Dogville, Yoknopatawpha, Dune, Liliput, Atlantis.

Acestei perioade astrale din viaţa lui Petre Stoica îi este dedicat volumul Ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă, realizat de bunul său prieten Ion Barbu, alături de Camelia Toma şi Rolland Szedlacsek, sub auspiciile Societăţii Culturale „Condiţia Română”, cu sprijinul Asociaţiei pax 21, Petrila 2017. Iubitorii de poezie şi bibliofilii au în faţă o bijuterie editorială, un album fotografic al bătrânei Perle a Banatului, cu clădiri centenare (dar şi cu câteva replici moderne), înnobilate cu versuri ale lui Petre Stoica, montate/paginate pe zidurile acestora, pe frontoane, acoperişuri şi mansarde. Metafore poetice şi fotografice, de o expresivitate ce aminteşte rafinamentul miniaturilor medievale, imaginile degajă tristeţi (Ia-ţi adio şi pleacă în ciuda faptului că nu vei ajunge niciodată) şi nostalgii (Amară staţie finală după un suspin de durata deceniilor), sunt încărcate de umorul sarcastic al poetului (Cât de frumoasă e iarna la noi în Balcani emblema ei e şoriciul de porc), de autoironie amară (Mâine mă însoţeşte la cimitir o mică orchestră de cititori).

Selecţia versurilor (Ion Barbu) recompune biografia lirică a celui care mărturiseşte smerit: Gloria mea e numai un dric fără cai, iar imaginile fotografice (Camelia Toma, Ion Barbu, Rolland Szedlacsek) sunt consonante cu zbuciumul său sufletesc din ultimii ani ai vieţii. Clădirile sunt obosite şi bolnave de pelagra timpului, tencuielile stafidite, ferestrele, altădată semeţe, îşi exibă ochiurile oarbe şi zăbrelite, cărămizile mucegăite sunt înghiţite de vegetaţie, iar sârmele ruginite şi contorsionate ale unor garduri care nu mai despart nimic amintesc spaţiile concentraţionare. Ludicul poet de altădată (Eu o notă veselă pe o partitură tristă), pentru care Poemul este o furnică traversând nepăsătoare tăişul securii, iar versurile – degete îngheţate, îşi scrutează neliniştit existenţa şi se întreabă: Sunt aici sau într-o veche oglindă? Este conştient că l-a ajuns fumul ultimului suspin, că se află la linia ce desparte graniţa vrăbiilor de graniţa scaietului şi că vine noaptea lungă visul care amestecă sânii sidefii cu săculeţii de tarâţe. Aşadar, pune punct şi exclamă: Ia-ţi adio şi pleacă în ciuda faptului că nu vei ajunge niciodată.

S-ar părea că bilanţul final îl găseşte, totuşi, mulţumit: Împăcare este numele tău bătrâneţe, dar nu îşi pierde luciditatea completând: Azi ancorez într-un golf în care se adună nave eşuate şi umbre de prieteni morţi.

Într-un volum de memorii, publicat în 1982 la Editura Cartea Românească, Petre Stoica nota: „Amintirile se dizolvă în neguri de aur şi de violet, ca ele să reapară cândva sub înfăţişarea altor siluete eterice, vorbind limbajul melancoliei sfâşietoare...“ În emoţionantul album al lui Ion Barbu, amintirile iau conturul versurilor poetului, rostite, de câte ori oare?, în Simbolia ivită din exuberanţa, ca şi din neliniştile sale.

Şi ar mai fi de adăugat un lucru. Ion Barbu şi echipa sunt hotărâţi să recidiveze. În seria editorială intitulată „Citadele poetice“, din care face parte şi acest „tribute to Petre Stoica“, urmează să apară Lancrăm, sat de lacrimi fără leac, precum şi un volum de Pasaje poetice. În pregătire, alte câteva albume consacrate unor mari scriitori şi unor locuri emblematice pentru biografia lor literară: Alexandru Muşina/Budila, Emil Brumaru/Dolhasca, Ioan Es. Pop/Ieud, Geo Bogza/Mizil, I.D. Sîrbu/Petrila.

Radu Constantinescu

Amintiri din Simbolia

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)