Nu are rost să-mi prelungesc agonia literară

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

N-am nici azi „meseria“ de scriitor. Putem vorbi de o „calificare profesională“ a meseriaşului-scriitor? Nicio şcolarizare (medie sau superioară) nu asigură meseria de scriitor, nici nu-i dă o licenţă sau o „autorizaţie de funcţionare“… Chiar: cine dă atestat de scriitor în România? Breasla, numită Uniunea Scriitorilor din România? Nici pomeneală. Facultatea de Litere? Nici atât. Academia României? Nu se pune problema. Atunci, cine? Scriitorul se profesionalizează singur (ba chiar se spune că se naşte scriitor) şi e, sau nu e validat de colegi, în principal de critici? Sunt critici care nu se consideră scriitori… Dar criticii care te validează ce şcoală de specialitate au terminat? Cine i-a învăţat pe critici să dea verdicte literare? Au vreo competenţă înaltă, bazată pe studii speciale? Toate meseriile recunoscute au în spate o diplomă de absolvire, critica e o meserie? De ce ar fi criticii credibili când fac praf un scriitor „meseriaş“? Nu mai pun la socoteală că azi depinde şi din ce tabără scriitoricească faci parte, fiecare autor înţelegând altceva din valoarea estetică (promovată de critici). Dacă ai scris şi ai publicat un număr de cărţi, te poţi considera scriitor? Depinde dacă eşti recunoscut de colegii scriitori sau de critică, dacă primeşti premii sau dacă eşti membru al Uniunii Scriitorilor? Noilor veniţi în literatură nu le pasă nici de Uniunea Scriitorilor, nici de judecata criticilor literari… După Revoluţie se pare că a apărut şi meseria de „liber profesionist“ (freelancer; persoană care are o profesiune şi lucrează independent), ea ar putea fi pusă şi pe fruntea unui scriitor care se respectă (şi care ar putea să trăiască din ce scrie, poezie, proză, teatru şi publicistică, sau traduceri, vandabil).

Vreau să subliniez că „meseria de scriitor“ e mai mult o poveste biografică, depinde de fiecare când „simte“ momentul că a devenit, în particular, scriitor „profesionist“ (încurajat de colegi în acest sens, publicat, lăudat în cronici, laureat ici şi colo, perceput ca talent nativ „care merită“). Adevărul e că scriitorii au o „meserie“ (de pe urma căreia trăiesc şi se pensionează), care cel mai adesea nu are nicio legătură cu profesiunea de scriitor „umanist“, de la a fi ingineri sau tehnicieni, la a fi profesori de sport sau pedagogi de şcoală profesională. Ar trebui să fie toţi universitari? Eu am schimbat o grămadă de „meserii“ în prima tinereţe (inclusiv atunci când conduceam un cenaclu literar studenţesc la Bucureşti) să pot să supravieţuiesc. Scriam… în timpul liber, „pe furate“! Toată viaţa (până să mă pensionez), am scris după ce m-am întors acasă de la un loc de muncă, stresat. Când scriam, mă mai eliberam de stres… Şi azi am acelaşi sentiment împărtăşit: că n-am trăit degeaba într-o zi dacă am stat la masa de scris şi „m-am exprimat“, nu contează că textul scris va muri în sertar, dacă are valoare sau nu în ochii mei. Scrisul m-a ajutat să ajung la 68 de ani, câţi ani am azi, absurd. Depresiv fiind, am avut permanent obsesia sinuciderii (cu şapte tentative eşuate la 23 de ani, de exemplu; atunci ratarea era pe primul plan). Scrisul (dar mai ales încurajările colegiale; având parte de o percepere critică nesperată; ciudat, azi am parte de contrafaceri) m-a readus pe linia de plutire…

Altfel, e iar adevărat că viaţa literară de la noi a devenit toxică. Prezenţa mea, după Revoluţie, în redacţii literare m-a învăţat minte. Dacă n-aş fi avut prieteni printre scriitori (care m-au sprijinit moral, la limită), de mult o luam razna. Să nu mă lungesc, vă răspund la ultima întrebare ajutătoare: „Vi se întâmplă să vă gândiţi să renunţaţi la scris?“. Întâmplarea face că tocmai am anunţat oficial că din acest an, 2018, mă retrag din lumea literară şi nu mai public nicio carte (cu amendamentul că 2018 rămâne an de tranziţie, având în vedere că anul trecut am apărut cu ultimele mele patru cărţi şi e normal să mai rămân cât de cât în actualitate, cu vreo cronică; în plus, voi continua să colaborez la revistele literare), că mi-am încheiat „opera“. Sincer, regret că rămân în sertare cu texte originale (poezie, proză, jurnal, eseu, publicistică, texte de frontieră, interviuri). Pe de altă parte, având în minte întrebarea dumneavoastră — sper să reuşesc să renunţ şi la scris în următorii ani, deşi nu văd ce importanţă are (atâta timp cât scriu numai pentru sertar). Dacă mă ajută Dumnezeu, izolat total, voi reuşi să mă liniştesc sufleteşte… Mi-am făcut datoria faţă de mine însumi, mai mult nu se poate şi nu are rost să-mi prelungesc agonia literară. Atât mi-a fost scris să duc în cârcă, singuratic. N-am reuşit să am cititori fideli, care să mă caute în librării, nici n-am avut parte de studii critice de top. Lasă că nu-mi plac nici atmosfera în care m-am complăcut în interiorul breslei, nici împărţirea pe căprării a literaturii române, nici recompensele aduse după poziţiile ocupate, nici relativizarea valorii. Nimicul are şi el un preţ. Probabil că în 2018 eu mi-am pierdut capul şi mai departe e normal să tac.

Liviu Ioan Stoiciu

Nu are rost să-mi prelungesc agonia literară

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)