Raiul pe pământ

 

Ion Agârbiceanu

 

În tinereţă, până nu am ajuns la conştiinţa de mine, am sorbit cu nesaţiu toate frumuseţile lumii, prin porii avizi ai tuturor simţurilor, ca un arbore voinic şi sănătos, care nu se mai satură să se scalde cu toate ramurile în soare, în ploaie, în vânt, şi să-şi adâncească rădăcinile în pământ. Atunci nu mă miram că toate fiinţele, până sunt tinere, zburdă în lume, fericite, fără nicio grije, şi că numai când încep lupta pentru existenţă, trebuind să se hrănească singure şi să se apere, încep să fie mai solemne, mai triste, sau când omul le înjugă să lucreze în locul lui.

După ce am ajuns însă la gândul conştient – şi cel dintâi a fost să-mi dau seama de singurătatea mea în lume, neînţelegând cum şi pentru ce exist –, am început să descopăr laturi de tristeţă în natură. Va fi fost reflexul propriei mele conştiinţe, în mare măsură, dar mai târziu am înţeles că este şi o realitate: căci şi după ce viaţa mea s-a umplut iar de soare, prin coborârea în conştiinţă a certitudinei existenţei lui Dumnezeu, am văzut şi văd că numai tinereţa lipsită de gând – la om şi alte fiinţe – poate zburda în toată libertatea în raiul de pe pământ. Numai câtă vreme greutăţile şi primejdiile existenţei se ţin departe de noi.

Şi totuşi, în vreme ce toate celelalte fiinţe, după ce-au ieşit din copilărie şi îşi câştigă existenţa, rămân până la moarte în neputinţa de-a mai zburda în soare, şi un fel de seriozitate grea li se întipăreşte pe chip, omul sigur, după ce are certitudinea Existenţei Supreme – dar numai atunci –, poate ajunge iar copil şi se poate bucura, ca şi în tinereţea fără gând, de toate frumuseţile lumii, chiar când muncile grele şi suferinţele existenţei nu-l cruţă.

Acest cald avânt spre bucurie, în raiul copilăriei şi tinereţii, îmi pare o mare taină a existenţei, un imn adus ei. Căci din bucurie se procreează orice urmă [de] viaţă în lumea fiinţelor – şi poate şi aceea a plantelor – şi întâii paşi în lume sunt paşi de joc, o pornire spre entuziasm.

E de-ajuns să privesc cum zburdă mieii pe marginea unui pârâu, la coborârea înserării, să mă uit cum se joacă cu lăbuţele şi se muşcă în glumă, cum se aleargă doi căţeluşi; ori să ascult cântecele paserilor, câtă vreme aduc o nouă generaţie pe lume.

Din bucurie ne naştem şi în bucurie ne începem existenţa. Să nu fie acesta un semn şi o dovadă că viaţa e bunul suprem din existenţă, că este cel mai mare dar al Ziditorului? Că mai există încă rai pe pământ?

Mi se pare nu numai că există un rai pământesc în copilăria şi tinereţa nevinovată, ci că el, pentru om, se poate şi continua până la moarte, după ce a ajuns la certitudinea existenţei lui Dumnezeu, şi trăieşte în nevinovăţie.

Pornirea spre entuziasm, spre slăvirea vieţii în chip inconştient de către copil, sau de puiul de animal, în plenitudinea bucuriei; sau, apoi, adoraţia conştientă a existenţei, să nu fie, oare, dovadă pentru noi de ceea ce-ar putea fi raiul, fericirea cea vecinică? O dovadă palidă, de bună-seamă, dar totuşi o dovadă?

Am auzit pe unii spunând: omul se va sătura şi de fericirea vecinică, cum se satură de toate. Şi apoi ce poate fi acel rai ceresc, în care să nu ai nimic de lucru, după Scriptură, decât să te prosterni mereu în faţa Atotputernicului, cum fac bătrânii din Apocalipsă?

Dar se satură cineva în copilăria nevinovată de bucurie, de zburdare şi de joc? Şi contemplând frumuseţile firii, minunile lui Dumnezeu, se satură cineva de admirare şi de fericire? Şi numai gândul existenţei unei Fiinţe desăvârşite – o biată umbră de gând, căci mai departe nu putem ajunge – nu mişcă şi înflăcărează sufletul de fericire?

Şi în raiul de pe pământ noi suntem încă oameni muritori. Spiritul nostru nu se poate bucura decât legat de trup, şi oricât de treaz este sufletul, trupul e slab şi spiritul nostru se osteneşte odată cu organismul de care e legat şi prin care vede şi cunoaşte. Aşa că se poate spune că pe pământ omul se satură de toate, că se poate sătura chiar de frumuseţea lumii şi de gândul propriu. Se satură, adică se osteneşte, ajunge la un fel de epuizare, şi are nevoie de odihnă.

Dar se mai poate afirma aceasta despre spirit, despre sufletul singur, de la moartea trupului până la unirea din nou cu trupul înviat, şi despre sufletul unit cu un trup glorificat? Dacă el nu mai cunoaşte moartea, nu mai poate cunoaşte nici săturarea, oboseala...

Poate de aceea scrie Sf. Pavel, vorbind despre învierea morţilor şi despre schimbarea trupurilor celor pe cari a doua venire a Mântuitorului îi va afla în viaţă: „Iară aceasta o zic, fraţilor, că nu vor putea carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea pe nestricăciune nu va moşteni. Iată, vă descopăr o taină: nu toţi vom adormi (vom fi morţi la a doua venire), însă toţi ne vom schimba într-o clipă, într-o clipeală a ochiului. Căci se cade (dacă e să intre în fericirea vecinică) trupului acestuia stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune, şi celui muritor – întru nemurire.”

În chipul acesta nu ne vom osteni în veci, adorând şi închinându-ne Ziditorului în raiul ceriului. Căci, dacă nu mai există moarte, nu mai poate exista nici oboseală.

Dar noi ce putem bănui din fericirea vecinică? Niciun picur din ocean, căci scrie Sf. Pavel, răpit „până la al treilea cer” – nu ştie dacă în trup, adică în mod real, sau în vedenie – „afară din timp”, că a văzut lucruri pe cari nu i se cade omului a le grăi. Căci „ochi de om n-au văzut, urechi de om n-au auzit, la inima omului n-a străbătut ceea ce a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El.” Adică celor nevinovaţi.

Mântuitorul a spus despre viaţa celor din rai doar atât: „Vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” Dar ce ştim noi despre viaţa îngerilor? Aproape nimic. Dar că trăiesc o viaţă spirituală superioară cu mult nouă este cert, îndată ce ştim că ei sunt spirite pure.

...Da, fiind noi legaţi de simţuri, de materie, putem să ne ostenim chiar de raiul din lumea asta, şi să avem nevoie de odihnă. Sau să avem uneori ceasuri de întunerec... şi nu numai când simţurile noastre sunt arhisătule şi sufletul prea plin de mierea existenţei. Căci când aceste simţuri, organe ale sufletului, se îmbolnăvesc şi ele ajung indiferente la frumuseţea raiului de pe pământ.

...Ci nu voiesc să mă opresc aici. Viaţa peste tot e sănătate în boală.

*
*   *

Într-o zi, după ce m-am frământat destul cu mine însumi asupra întrebării: pentru ce se învestmântează în negru călugării şi călugăriţele din toată lumea, l-am întrebat şi pe un frate călugăr, ce crede el. Era fratele Gherasim, om de peste şasezeci de ani, care era mereu cu ochii şi cu faţa pline de soare, şi cu gura vecinic gata de râs şi de glume.

La început mă privi mirat, nedumerit, neştiind ce să răspundă la o întrebare neaşteptată, la care, se vedea, nu se gândise încă niciodată.

– Păi, aşa au rânduit canoanele, răspunse el într-un târziu.

– Dar şi canoanele au trebuit să aibă o pricină cu rânduiala lor.

– De... zice el dup-un restimp de gândire. Poate au hotărât aşa, pentru a nu se murdări în grabă, cum nu sunt în mănăstire femei să le spele.

Şi bucuria obicinuită, care-i râdea în ochi şi care se risipise de când îi pusesem întrebarea, se ivi din nou.

– Dar călugăriţele sunt femei, ele şi le-ar putea spăla.

– Aşa este, păcătoasele de ele, mi-am şi uitat! râse înveselit fratele Gherasim. Apoi, cu seriozitate:

– Cuvioşia ta eşti om învăţat, nu ca mine, mai uşor vei găsi răspunsul!

– Chiar asta e că nu-l aflu, deşi mă zbat cu întrebările.

– Păi, întreabă-l, dacă-i aşa, pe părintele stareţ. El toate trebuie să [le] ştie. Păcătosul de mine nu-mi bat capul cu asemenea întrebări. Iau lucrurile aşa cum sunt şi mi-e de-ajuns.

– Nici stareţul nu poate şti decât aceste pricini, pe cari le ştiu şi eu: culoarea neagră e culoarea doliului, a morţii. Noi am murit pentru lume, de aceea ne învestmântăm în negru, să ne aducem mereu aminte de ceea ce suntem.

Fratele Gherasim mă privi vesel şi ridică un picior să meargă mai departe, căci îl oprisem din drum, în grădină.

– Asta trebuie să fie! zise el. Dacă ştiai, pentru ce ai mai pus la probă neştiinţa mea?

– Pentru că pe mine răspunsul ăsta nu mă mulţumeşte. După port, după canoane, noi ar trebui să trăim în mănăstire mereu supăraţi şi întristaţi, când colo şi aici e tot un colţ din lumea lui Dumnezeu, nu un cimitir.

– Cum aşa?

– Păi, ne gândim noi la moarte, pentru că purtăm rasă neagră? Nu ne bucurăm şi noi de viaţă, nu cântăm, nu râdem, nu glumim? Încalte1 pe frăţia ta încă nu te-am văzut întristat niciun ceas!

– Hm! Vreai să spui că nu calc a călugăr, deşi am îmbătrânit în mănăstire?

Şi el îmi aruncă pe subt gene o privire bănuitoare. Avu şi un zâmbet şiret, dar nevinovat.

– Nici nu-mi trece prin gând. Cred că frăţia ta eşti cel mai bun dintre noi toţi, chiar de aceea te-am întrebat tocmai pe frăţia ta! Haina ce-o porţi te îndeamnă să te gândeşti adeseori la moarte?

– Niciodată. Pentru ce m-aş gândi? Când va hotărî Cel de sus, va veni şi ea cu  custura2 ei ruginită şi-şi va face meseria.

– Îţi pare rău, frăţiei tale, că ai părăsit lumea, aşa că-ţi stă bine să jeleşti în haină neagră?

– Ce-am avut şi ce-am pierdut? Pentru ce să-mi pară rău? Dacă mi-ar fi părut, n-aş fi venit aici. Ce să jelesc? Ba eu nu jelesc după nimic, ci mă bucur de viaţă şi de lumea lui Dumnezeu.

– Se şi vede pe frăţia ta.

– Şi... nu se potriveşte pentru un călugăr?

El iar mă privi bănuitor pe subt gene şi iar am zâmbetul acela nevinovat în colţul gurii.

– Se potriveşte. Şi după simţirea şi gândul meu cei mai veseli şi mai văratici3 oameni de pe pământ ar trebui să fie călugării şi călugăriţele. Căci ei duc viaţa cea mai neînsemnată, ei sunt mai aproape de Dumnezeu.

– Sunt, cari sunt...

– Cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar, dacă-i aşa, pentru ce ne înveşmântăm în negru? Frăţiii tale nu ţi-ar mai plăcea să porţi o rasă albă?

Călugărul începe să râdă cu hohote, cu capul răsturnat pe spate, cu bărboiul răsfirat în văzduh.

– Am auzit că preasfinţitul Patriarh poartă sutană albă, dar eu încă n-am ajuns patriarh.

Apoi îşi văzu de drum, mulţumit că glumisem cu el.

Fratele Gherasim abia putea silabisi în bucoavne. Dar nici nu avea nevoie. Învăţase – din atâta rugăciune – toate cântările şi toţi psalmii pe dinafară, şi putea ţinea singur strana la liturghie. Mi se pare că el este dintre puţinii oameni cari trăiesc din plin raiul pe pământ, după îndemnul apostolului Pavel: „Bucuraţi-vă, şi iarăşi vă zic: bucuraţi-vă!“...

Ci eu tot nedumerit am rămas până azi: pentru ce vor fi rânduit sfinţii părinţi în canoanele lor ca să poarte haine negre călugării şi călugăriţele. Dacă ar fi după mine, aş rândui sutane albe ca neaua şi pentru ei, şi pentru ele. Pentru că noi nu avem nevoie de gândul morţii, ci zilnic de gândul nevinovăţiei. Şi orice pată s-ar pune pe straiul alb, ne-am aduce aminte să nu ne pătăm şi sufletul, că el trebue să fie tot aşa de curat ca haina pe care o îmbrăcăm îndată după ce-am spălat-o.

Şi dacă – după vorba fratelui Gherasim – nu avem în mănăstire femei să ni le spele, le-am spăla noi înşine, cum ne spălăm şi rufăria.

Şi cu cât le-am spăla mai des şi le-am purta mai curate, cu atât am fi mai feritori de păcat. Căci nu i se cade unuia care-i alb pe dinafară să fie negru pe dinlăuntru.

Cel puţin mie aşa mi se pare. De câte ori îmbrac stiharul4 alb pentru liturghie, simt o înfiorare, şi mă gândesc dacă nu cumva am vrun păcat mai urât pe suflet? Culoarea albă sugerează gândul nevinovăţiei. În schimb, cea neagră nu ne aduce cel puţin gândul morţii, sau al lepădării de lume...

*
*   *

Pentru ce nu va fi existând în raiul de pe pământ, în natură, culoarea neagră? Sau este o asemenea culoare, numai eu nu ştiu? Una ieşită din mâna naturii, din legile firii? Până acum n-am auzit şi n-am citit. M-am gândit adeseori că lipsa ei însemnează biruinţa şi fericirea creaţiei. Lumea este o podoabă a puterii Celui preaînalt, o exteriorizare a gândului şi a voinţii de creaţie.

Culoarea este jocul luminii, iar lumina este duşmana de moarte a întunerecului. Lumina alungă întunerecul, dar el nu poate alunga lumina. Întunerecul nu este decât lipsa luminii. Dumnezeu nu a creat întunerecul, pentru că El nu putea crea nimicul, inexistenţa.

De aceea în natură nu există culoare neagră, după socotinţa mea. A trebuit să vină omul să o iscodească, după cum tot el a iscodit-o prin păcatul neascultării din superbie – moartea.

Omul va fi creat culoarea neagră după noaptea din sufletul ucis de păcat, sau înnoptat din cauza tragediilor vieţii. Căci în durere mare, în deznădejde, omul fuge de lumină şi se ascunde în întunerec. Nu poate vedea soarele strălucind, nici nu poate purta culorile vii. El, câtă vreme e noapte în spiritul său, e rănit de orice fulgerare de lumină şi culoare. Nu mai pricepe pentru ce mai este cer sus şi jos pământ, nici pentru ce mai străluceşte soarele în înălţimi.

El ar crea sau, cel puţin, se aşteaptă la o prăbuşire a universului din afară, cum s-a prăbuşit în sine universul cela din lăuntru. Nu mai vede şi nu mai simte niciun rost al existenţei.

Din această prăbuşire internă, mi se pare, s-a născut doliul şi culoarea lui: negrul. Vorbesc de Europa, sau peste tot de lumea creştină, căci am citit că unele neamuri păgâne au alte culori de doliu. Nu-mi bat gândul cum vor fi ajuns la ele, pentru că nu cunosc viaţa şi obiceiurile acelor popoare.

Pentru lumea creştină mi se pare că ar trebui desfiinţată culoarea neagră. Dacă ea e vie, dacă trăieşte creştinismul, nu se poate prăbuşi lăuntric, nu poate despera, nici în cele mai aspre tragedii, pentru că ea crede în Dumnezeu şi în nemurire. De durere şi de suferinţă, de lacrimi amare şi chinuri nu va putea scăpa, dar va putea să [se] ia de piept cu deznădejdea şi să o biruie. Căci nu există în viaţa omenească tragedie mai grea ca moartea, dar moartea nu există pentru cel credincios.

Biruinţa asupra durerii nu e uşoară, dar e posibilă. Şi cel credincios e rănit ca şi cel necredincios. Căci au aceeaşi natură omenească şi aceleaşi simţuri, cari nu se vindecă decât în chip firesc, prin curgerea timpului, prin uitare.

Nu numai simţirea, ci şi gândul va fi rănit, şi cel credincios, dar nu de rană de moarte.

Durerea însă nu-i regulă generală, naturală, în viaţa omului. E o excepţie. O mie se bucură, sunt sănătoşi şi luptă ca unul care zace pe patul suferinţii sau îşi dă obştescul sfârşit.

Deşi spunem că lumea e „valea lacrimilor”, dacă ar fi chiar aşa, omenirea  se va fi stins de mult de pe pământ, poate printr-o groaznică epidemie de sinucideri.

Dar raiul de pe pământ n-a dispărut. Bucuria existenţei nu poate fi stinsă în om, cum nu se poate din tot ce este viu, organic. Bucuria existenţei este legată la om de proslăvirea Ziditorului, este, în esenţă – deşi inconştient în mulţi –, chiar aceasta închinare şi preamărire.

Ea creşte pe măsură ce închinarea e mai conştientă; şi e mai statornică. Dacă pe unii îi omoară urâtul, dacă existenţa le pare goală şi fără rost, sau dacă o văd şi o simt aşa, îndată ce o mare durere le curmă bucuria, e numai din motivul că ea, bucuria, nu le-a fost legată conştient de proslăvirea Ziditorului.

Ce frumuseţă nouă ar împodobi raiul pământesc, dacă toţi oamenii ar purta vestminţi albe, mă gândesc eu! Şi parcă nici nu cutez să mă gândesc cum ar fi acest rai când nu numai trupurile, ci şi sufletele ar fi îmbrăcate în alb, întru nevinovăţie. Poate numai atunci ni s-ar împlini cererea zilnică: „Vină împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în ceriu aşa şi pe pământ.”

Atunci din raiul vechi, care a fost pe pământ nu ne-ar mai lipsi decât nemurirea trupurilor, deşi tot ceea ce e legat de trupul muritor: boala, durerea, suferinţa, moartea trupului, ar continua să dăinuiască încă în lume. Totuşi, n-ar putea strica fericirea şi bucuria muritorilor cu sufletul nevinovat, n-ar întuneca strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

*
*   *

Raiul de pe pământ e pătat, fără putinţă de spălare, de boale şi măcinarea trupului, şi de moarte. Sunt urmările degradării organismului creat nemuritor într-unul muritor. Pentru a fi muritor, existent în timp, era necesar ca în el să fie aşezaţi germenii cari duc la moarte.

Ştiinţa va împuţina tot mai mult boalele trupului, dar chiar când ar reuşi să le îndepărteze pe toate, nu va putea vindeca uzura prin folosinţă a organismului.

Ci şi aceste pete ale raiului pământesc sunt aproape şterse prin continua împrospătare a vieţii, prin copiii născuţi, prin adăpostirea celor bolnavi în spitale, şi prin aproape neobservarea cazurilor de moarte. Cine se impresionează de realitatea că în fiecare ceas, pe tot rotogolul pământului, zeci şi sute de mii de oameni sunt coborâţi în morminte?

Nevinovăţia omului nu  poate împiedeca moartea, cu suferinţele ce duc la ea.

Dar ar putea împiedeca alte pete care pătează raiul pământesc, ar putea curma alte suferinţe, cari nu sunt naturale, ci sunt cauzate de omul rău şi păcătos, de o societate sau de un Stat rău organizat şi nedrept cu cetăţenii săi, sau cu anumite categorii de cetăţeni.

Minciuna, răutatea, lăcomia, pizma, ura, nedreptatea, exploatarea omului prin om sau a unei clase sociale prin alta – tot atâtea prilejuri de suferinţă – ar putea fi eliminate din raiul pământesc de omul nevinovat. Nevinovat în înţelesul că-l cunoaşte pe Domnul, îi slujeşte lui, ţinându-i poruncile, înflăcărat de iubirea de Dumnezeu şi de-aproapele. Deci omul nevinovat faţă de Dumnezeu, de sine însuşi şi de de-aproapele.

Rasa aceasta de oameni, pe care numai creştinismul pus în practica vieţii o poate crea, ar contribui în mare măsură la creşterea bucuriei existenţei, a fericirii chiar în raiul pământesc.

Desăvârşirea legilor şi a aşezămintelor omeneşti, a familiei, a societăţii, a Statului, nu poate creşte bucuria vieţii, dacă nu e însoţită, pas de pas, de desăvârşirea omului, de evoluţia lui către nevinovăţie. Căci legea cea mai perfectă şi aşezământul cel mai drept nu pot trăi, nu se pot executa decât prin om: cel care porunceşte şi cel care ascultă, deopotrivă. Dacă omul rămâne mincinos, egoist, lacom, nedrept, plin de ură şi de  mândrie, raiul de pe pământ nu se va lumina mai mult decât îl luminează soarele.  

De aceea socot eu că săvârşesc greşeli fatale, de neiertat, toţi inovatorii cari pun preţul de căpetenie, sau exclusiv, numai pe perfecţiunea legiuirilor şi a aşezămintelor sociale sau de Stat, în dorinţa de a spori bucuria existenţei, de a creşte lumina raiului pământesc şi nu pun niciun preţ ori [pun] unul superficial pe educarea omului spre nevinovăţie.

Omul rău, păcătos, omul instinctului, şi nu al raţiunii şi al spiritului, va zădărnici orice construcţie socială mai bună, fie că-i între cei ce conduc şi execută, fie că face parte dintre cei care sunt chemaţi să se supună legilor.

Mi se pare că nu instituţiile mai bune fac pe om mai bun, ci omul mai bun trebuie să creeze legi şi aşezăminte mai desăvârşite, pentru creşterea fericirii în lume: să le creeze, să le pună în practică şi să li se supună, el mai întâi.

Ci vedem că în viaţă conducătorii popoarelor şi ai lumii sunt preocupaţi numai de reforme mai desăvârşite, nu şi de educarea omului spre desăvârşire. Căci ceea ce se face printr-o tot mai generală instrucţie şcolară şi educaţie cetăţenească, prin cultură cu un cuvânt, nu vedem să-l facă pe om mai bun, mai nevinovat. Dimpotrivă, cultura cu civilizaţia ei ne dă tot mai puţini oameni nevinovaţi, adică oameni cari ar putea creşte binele în raiul pământesc, în ei şi în semenii lor.

Dar în rai, fără nevinovăţia omului, nu se poate exista, oricât s-ar perfecţiona societatea ca structură. Iar nevinovăţia în om nu poate fi fără certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a nemuririi noastre.

Oare când va începe educaţia noului om şi a creării de nouă aşezăminte sociale şi de Stat de la aceste două pietre de temelie, fără de care nu putem creşte bucuria existenţei, fericirea din raiul pământesc?

Când se vor ivi arhitecţii cei adevăraţi, cari să pună la temelii aceste două stânci? La temeliile educaţiei, ca şi ale aşezămintelor sociale şi de Stat? Semne eu unul nu prea văd că s-ar apropia venirea lor. Mai mult, văd semne potrivnice. Văd tot mai multe pete de umbră pe cerul raiului pământesc. Pete făcute chiar de omul societăţii de azi, ieşit din şcoli şi institute de educaţie tot mai puţin nevinovat. Pentru că sunt tot mai puţini credincioşi în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, credincioşi cari trăiesc aceste două adevăruri.

 

 

Note

1 încalte, adv. – (reg.) cel puţin, măcar, barem.

2 custură, s.f – (pop) lamă, tăiş de cuţit; cuţit rudimentar (fără plăsele).

3  Lecţiune nesigură.

4 stihar, s.n – veşmânt lung şi larg, pe care îl poartă preoţii în timpul serviciului religios.

 

Fragment din Ion Agârbiceanu, Cutezări cu gândul ale ieromonahului Visarion

Text stabilit de Ilie Rad şi Radu Creţu

Ion Agârbiceanu

Raiul pe pământ

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)