Nepoţii lui Liviu Rebreanu

Sanda Cordoş

 

Aflaţi la trei decenii de la debut şi recunoscuţi drept scriitori consacraţi, inclusiv în calitatea lor de postmoderni, citadini, pro-europeni, doi optzecişti, Marta Petreu şi Alexandru Vlad, au publicat, în acelaşi an (2011), două romane care reconfigurează narativ (dându-i, deopotrivă, o pregnanţă imaginativă) satul transilvan: Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Iaşi: Polirom) şi, respectiv, Ploile amare (Bistriţa: Charmides). Sigur, trebuie adăugat imediat (un truism, de altfel, valabil pentru multe dintre vârfurile prozei româneşti, dar şi pentru cele mondiale), că nu sunt doar două romane rurale ilustrative şi nicidecum scrieri simplificate; pentru elaborarea lor, cei doi scriitori au venit cu toate calităţile artei lor literare, rafinate în timp şi ajunse la superlativ. Totuşi, de ce, ajunşi în plină maturitate, aceşti doi scriitori s-au îndreptat creator spre topos-ul satului? (Trebuie precizat că acesta nu era tocmai absent din proza lui Al. Vlad, dar că niciodată scriitorul nu i-a consacrat spaţii atât de ample şi o asemenea energie narativă, cu întreaga anvergură ce decurge de aici).

Există anumite răspunsuri pe care scriitorii înşişi le-au dat acestei întrebări. Alexandru Vlad precizează, câţiva ani mai târziu, că se află cu Ploile amare în interiorul, în miezul – pentru a fi mai exacţi – unei „trilogii patriotice“ (care mai include încă două romane ale sale, Frigul verii şi Omul de la fereastră, primul, apărut în 1985, consacrat evenimentelor de la şi de după 23 august 1944, iar cel din urmă, apărut postum, în 2015, fiind dedicat revoluţiei din 1989 şi urmărilor sale), că prin acest roman şi-a îndeplinit o datorie cetăţenească, o datorie a memoriei1. În ce o priveşte, Marta Petreu mărturiseşte că şi-a scris romanul în perioada de doliu intens de după moartea mamei, dintr-o altă (într-un fel) datorie a memoriei, o datorie familială (din care nu lipseşte afectivitatea, dar probabil din nicio datorie nu e absentă această componentă): „Romanul meu e un monument funerar pe care l-am înălţat, cum am ştiut şi cum am putut, deasupra morţilor mei“2.

Există diferenţe şi mai mari între cele două romane decât aceste propoziţii de poetică explicită. Ploile amare este redactat la persoana a III-a, cu o tehnică a reflectorilor, în vreme ce Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o naraţiune autobiografică, lucrată, aşadar, la persoana I. Primul este un roman social, în care satul transilvănean fără nume este lucrat parabolic, ca un topos universal, de oriunde şi de nicăieri. Cel de-al doilea este un roman familial, în care satul Cutca este, în mod apăsat, individualizat, fiind atribuit, cu o iubire mânioasă, posesivă, doar povestitoarei, Tabitei (ceea ce nu înseamnă că acesta nu poate fi, în lectură, un topos universal, de oriunde şi de nicăieri). Trecând dincolo de tehnici, se poate spune că romanul lui Al. Vlad este unul al apei, în vreme ce al Martei Petreu este unul de foc. Temperamentele intense (sangvinare, chiar) ale celui dintâi se estompează în contururile imprecise ale apei care cade neîncetat şi care pare să fi intrat nu doar în locuri şi în lucruri (toate devenite ude, umede ori jilave), ci şi în personaje. În schimb, temperamentele intense (sangvinare) din Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sunt accentuate, recuperate narativ tocmai în incandescenţa manifestărilor lor.

Totuşi, cele două romane aduc în prim-plan reprezentări ale aceluiaşi sat transilvan postbelic. Încercând să răspund la întrebarea cum?, am ajuns la înregistrarea asemănărilor, unele frapante. Întâi de toate, la amândoi scriitorii este manifestă dimensiunea livrescă şi, inevitabil, dată fiind conştiinţa lor teoretică, amândoi dau replici textuale (omagiante, desigur) lui Liviu Rebreanu. Trebuie spus că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului se află mult mai aproape de şi continuă în spirit Ion al lui Rebreanu: este realizat, la fel ca în opera ilustrului înaintaş, un univers pasional şi, nu mai puţin, o carte a mâniei3. Pentru amândoi scriitorii, satul este o „vale a plângerii“, deşi rădăcina acestui topos este, în mod evident, diferită. La Marta Petreu, aceasta pleacă din basmul Tinereţe fără bătrâneţe (de unde preia şi prelucrează fin, de altfel, şi motivul iepurelui ce premerge şi anunţă, creând spaime, moartea), în vreme ce la Liviu Rebreanu „valea plângerilor“ (deloc întâmplător, evocată de preotul Belciug în împrejurarea dramatică a morţii lui Ion) are o provenienţă creştină. Pe lângă aceste apropieri de substanţă (rămase implicite), în corpus-ul romanului există două trimiteri explicite la referinţa rebreniană. În scena de deschidere a acestuia, înmormântându-şi mama (teribilă ea însăşi), fiica Tabita îşi aminteşte de „formula prin care Ludovica Rebreanu şi-a luat un mânios rămas-bun de la fiul ei: «Adio până la a doua venire»“ (p. 7). În altă parte, aceeaşi fiică foloseşte polemic replica arhicunoscută wa înaintaşului (de data aceasta, din Răscoala): „D-voastră nu cunoaşteţi ţăranul român...“ (p. 171).

Alexandru Vlad dă replica omagiantă lui Liviu Rebreanu rămânând în zona implicită, dar transparentă (întrucât foarte cunoscută, ce recurge, aşadar, la emblemele narativităţii rebreniene). Astfel, la sfârşitul poveştii (şi, aproape, al romanului), ieşind din sat, oarecum evadând, într-o acţiune justiţiară pusă la cale de intelectuali, tânărul profesor de română Pompiliu trece pe lângă un Isus de tablă, aflat la margine de drum şi în bătaia vântului: „Hotărându-se să treacă direct prin câmp ajunse în preajma acelui Isus de tablă de pe crucea de lemn. Ruginit, acesta părea un simplu decupaj, ca acelea făcute de copii la lecţia de traforaj. [...] Se apropie şi mai mult şi văzu că, slăbită în cuie, din cauza vântului tabla scotea un zăngănit uşor“ (pp. 386-387). Fragmentul este o rescriere subtilă a celebrului pasaj rebrenian, până în punctul în care este reţinută inclusiv bătaia vântului: „La marginea satului te întâmpină o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară, şi Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri“ (pp. 11-12). Femeia fatală (care emană un erotism aţâţător şi care a asigurat intrarea în viaţa de bărbat a multor consăteni) de odinioară a satului se numeşte Florica. Inclusiv crima este rescrisă în acelaşi tipar: pe când bărbatul intrus pofteşte şi pândeşte clandestin la femeia altuia (Ion, în primul caz, poftind la nevasta lui George, activistul, în cel de-al doilea, poftind, cu aceeaşi tulburare pasională ca Ion, la Anca, fiica Floricăi, care era obiectul aspiraţiei tuturor „acestor flăcăi munciţi de dorinţă“ din sat, p. 376), este lovit violent, în întuneric, pe apucate, dar teribil, sub febra şi cu puterea pasiunii. Asemănările pot fi urmărite mai îndeaproape: Ion e lovit cu sapa în cap, activistul, la fel, e „miruit“ în ţeastă cu parul de către Zaharie, dar, întrucât acesta (precum predecesorul, personajul rebrenian) are o vitalitate neobişnuită şi se agaţă de gâtul agresorului, Alexandru îi înfige secera („aninată de un stâlp al pridvorului“) între coaste.

Naraţiunea este datorată unor învăţaţi, care nu mai sunt, ca la Liviu Rebreanu, „fruntaşii satului“, cetăţenii săi de elită (acceptaţi ca atare de către comunitate), luminătorii (în bine ori în rău), ci, într-o tipologie specifică, de altfel, prozei optzeciste, marginalii acestuia, consideraţi străini şi debili. Profesorii, chiar atunci când provin din lumea ţărănească, nu mai aparţin satului şi nu mai sunt recunoscuţi de acesta, se simt aici dezrădăcinaţi (o mare diferenţă – o răsturnare, de fapt – faţă de topos-ul literaturii de început de secol xx, în care dezrădăcinarea se petrecea la oraş) şi în pericol de a fi înghiţiţi de o lume pe care o percep ca străină şi, nu o dată, ca vrăjmaşă. La pomana (care reuneşte toată suflarea satului) de după înmormântarea mamei, Tabita îşi dă seama că „e normal să nu ştiu pe nimeni, prea de mult am plecat. Prea sînt străin“ (p. 16). Mai târziu, recunoaşte că şi-a urât satul („prăpădit cenuşiu tinos“) şi că s-a construit „din cărţi şi cuvinte“, pregătită să trăiască pentru totdeauna într-un oraş idealizat, acolo unde „nenorocirea nu dă niciodată târcoale decât sub forma elegantă a sufletelor rănite problematice tragice“ (p. 195). În schimb, profesorul Pompiliu din Ploile amare, lipsit de origine rurală, se simte şi mai străin aici, în locul în care petrece, totuşi, doi ani de zile: „pentru el satul era un vacuum“ (p. 216). Luat la întrebări de autoritarul Alexandru, gazda lui şi preşedintele colectivei, mărturiseşte că şi-a ales anume acest sat la repartiţie pentru că părea (în mod înşelător, însă) navetabil: „De pe afişierele de repartiţie, chiar şi pe hartă, părea destul de aproape de oraş. Era o rubrică cu distanţa în kilometri, şi după aia ne orientam cu toţii. Să fie câţi mai puţini, să putem face naveta“ (p. 147).

Las la o parte că amândoi scriitorii descriu cum se ajunge din satele naraţiunii lor la Cluj (mai apropiat de Cutca, mai îndepărtat de satul „nenorocit“ din Ploile amare), conceput, astfel, ca un centru dorit şi (din diverse motive) greu tangibil al universurilor epice în cauză. Subliniez, însă, că amândoi le imaginează şi le fixează, astfel, ca fiind izolate, lipsite de orizont şi marcate mai ales de urât în primul caz („Urâtul pe Câmpia Transilvaniei, pământie şi gata de moarte“, p. 176) ori mai ales de boală, în cel secund (doctorul Dănilă se gândeşte că ploile neîncetate au adus în sat o „boală cronică“, p. 83, în vreme ce brigadierul Brodea, fostul preot greco-catolic, „susţinea că tot satul suferea de o formă oarecare de schizofrenie“, p. 219) . În Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului: „În iernile fără ninsoare, orizontul jupuit îşi etalează spre cer posomorala şi lipsa nădejdii. Sub cerul vânăt-cenuşiu ca un capac de cenuşă udă, dealurile teşite şi sterpe îşi arată rănile de eroziune“ (p. 21). În Ploile amare: „Toate lipseau de parcă le-ar fi anulat cineva, cineva atotputernic, cu o cârpă muiată în gri (în culoarea fumului). Faptul că lipsea şi linia orizontului, pierdută într-o ceaţă alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită“ (p. 25).

Există şi explicaţii mai profunde (de viziune), altele decât cele topografice, pentru care locuitorii din cele două sate ajung să le resimtă ca fiind apocaliptice. Interesant de semnalat e faptul că, în ambele romane, colectivizarea este interpretată de săteni ca semnul cel mai sigur al sfârşitului lumii. Astfel, în Ploile amare, după uciderea brutală şi oarecum întâmplătoare (adică nepremeditată) a activistului (crimă care devine, din acea clipă, un secret colectiv şi o vină tăcută, dar împărtăşită, a întregului sat), soseşte de la oraş un şef mai mare şi mai necruţător, care decide să folosească împrejurarea: să facă din „curvarul ăsta bătrân“ un erou, peste mormântul căruia se va înălţa un monument, iar sătenii să se înscrie în colectivă în cel mult două săptămâni, ameninţându-i, în caz contrar, cu armata. Oamenii se supun, deşi „unora li se părea că venise de fapt sfârşitul lumii şi tot ce va urma nu va fi decât un sezon în purgatoriu“ (p. 347). În acelaşi an (1954) în care satul imaginat de Alexandru Vlad se colectivizează, personajul Martei Petreu, Agustin Vălean, s-a pocăit (intrând în rândul Străjerilor lui Iehova), întrucât: „Noul regim, care îi ameninţa că le ia tot ce au şi-i bagă în colectivă, era, s-a gândit el, un semn că timpurile se apropie de sfârşit“ (p. 87). Intrarea în Gospodăria Colectivă se produce, în ce-l priveşte, abia în 1960, după ce este şantajat şi bătut, nemaifiindu-i primiţi copiii la şcoală. În tot ce urmează din acel moment, bărbatul citeşte limpede lucrarea Satanei şi anunţă sfârşitul lumii. În acest roman, Armaghedonul are, astfel, pe lângă sensul familial („trecea prin chiar mijlocul casei noastre“, p. 150, manifestat prin certurile teribile şi nesfârşite dintre mamă şi tată, dintre mamă şi fiu ori dintre tată şi fiică) şi unul colectiv. Există, aşadar, pe lângă mânia incandescentă a temperamentelor umane care transformă o familie într-un câmp de război neîncetat, o pasionalitate, o ieşire din matcă, a vremurilor însele, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Agustin să prorocească: „Vine Nimicirea! ne vestea Ticu, s-a isprăvit!, şi-i vedeam gura umflându-se de satisfacţie, de parcă ar fi mâncat în arşiţa verii miezul îngheţat al unui pepene roşu“ (p. 165).

În romanul lui Alexandru Vlad, Ilie a lui Papuc, pastorul penticostal, vesteşte şi el, coreligionarilor săi (dar printre ei se află uneori, din curiozitate, şi Pompiliu), în timpul inundaţiilor din 1970, sfârşitul lumii, desluşindu-le supărarea lui Dumnezeu pentru că oamenii se închină idolilor. Într-un rând, le citeşte din Apocalipsă: „Şi o treime din ape se prefăcu în pelin, şi mulţi oameni muriră de aceste ape, căci se făcuseră amare“ (p. 224). Versetul explică nu doar titlul romanului (întâlnindu-se, de altfel, cu titlul unui poem afişat de profesorul Pompiliu la Gazeta de Perete, Ploile amare, ceea ce arată, subtil, că imaginarul colectiv emerge, deopotrivă, în religie şi în artă), ci, mult mai mult, sensul acestuia, sentimentul copleşitor de finitudine şi de pedeapsă pe care oamenii acestui sat îl au şi pe care vremurile excepţionale trăite (cinci luni de ploi) nu fac decât să-l aducă intens la suprafaţă.

Doar că, citim tot în acest roman, „În România nimic nu durează, nimic nu dispare definitiv“ (p. 386), ceea ce rezonează tulburător cu o propoziţie din Ion al lui Liviu Rebreanu: „în România dumitale nimic şi nimeni nu e stabil“ (p. 251). Cu precizarea că, între timp, satele imaginate de cei doi prozatori optzecişti fac parte din această Românie, în care, poate, stabil şi longeviv este, totuşi, talentul, care face din Marta Petreu şi Alexandru Vlad nepoţii de sânge (ca şi de rang) artistic ai lui Liviu Rebreanu.

 

Note

1 Interviu acordat de Alexandru Vlad în cadrul proiectului Scriitori clujeni, realizator Paul Boca, coordonator Elena Abrudan, consultat pe https://www.youtube.com/watch?v=26CMJY_jHbw, la 22 februarie 2018.

2 Doinel Tronaru, interviu cu Marta Petreu, „Mintea românului e doldora de narcisism şi de tabuuri“, publicat în Adevărul, 20 februarie 2016, consultat pe http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-marta-petreu-scriitor-mintea-romanului-e-doldora-narcisism-tabuuri-1_56c8a5ae5ab6550cb8049919/index.html, la 22 februarie 2018. În acelaşi sens, demn de interes este şi interviul acordat de scriitoare Andreei Chebac şi publicat de aceasta la 20 mai 2014 pe bookblog, din care reţin: „Şi vara anului 2010, cînd mi-am scris Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, cu o iuţeală care mă înspăimînta. Era cald, cald, scriam cam 14 ore pe zi, într-o căldură de cuptor, căci locuiesc la etajul ultim al unui bloc socialist, eram singură, mi-era cald, mi-era dor de copilărie, atunci a început în mine dorinţa de-a mă întoarce în timp şi de-a rămîne acolo, în trecut... scriam şi plîngeam, iar plînsul mi se amesteca cu sudoarea. Eram numai durere şi fericire: lucram la un pariu măreţ – să ne înţelegem: măreţ pentru mine –, acela de-a face portretele regale ale unor ţărani, portretele lor care să nu-i trădeze, pentru că eu voiam să-i învii, şi, fiindcă eu nu pot învia morţii, asta numai Dumnezeu şi Isus au făcut-o, voiam să-i învii în unica formă în care îmi este mie accesibilă. De-aia nu i-am înfrumuseţat pe nici unii“ (consultat pe http://www.bookblog.ro/interviu/interviu-marta-petreu-niciun-poet-nu-e-merituos-pentru-ceea-ce-scrie-partea-ii/, la 22 februarie 2018). Interesant de remarcat e faptul că, deşi scris după moartea mamei (iar criticii au subliniat că aceasta este personajul memorabil al cărţii), Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este pecetluit în rama tatălui, marcându-se, la început şi la sfârşit, calendarul morţii sale. Astfel, la înmormântarea mamei (aşadar, în debutul cărţii), Tabita îşi aminteşte că „Ticu a fost înmormântat după ritual iehovist, într-o lumină strălucitoare, numai miere şi aur, marţi, 3 septembrie 1974“ (p. 8), pentru ca finalul romanului să se încheie cu o convorbire telefonică între aceeaşi Tabita şi fratele ei, Tinu, care e provocat să rostească data zilei, notată, apoi, şi în finalul cărţii: 3 septembrie. E realizată, astfel, o comemorare implicită a morţii tatălui.

3 Nu cunosc un alt roman postbelic, în afară de Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în care motivul mâniei să fie prezent cu aceeaşi perseverenţă, de fapt, cu aceeaşi importanţă crucială, ca în Ion al lui Liviu Rebreanu. Reamintesc că în universul creat de prozatorul interbelic mânia ajunge să fie motorul, toate personajele o trăiesc, de la tânărul ţăran Ion al Glanetaşului în care clocoteşte adesea o „mânie mare“ (Liviu Rebreanu, Opere 4, Ion, text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante editoriale de Niculae Gheran, addenda de Valeria Dumitrescu, Bucureşti, Minerva, 1970, p. 94) până la personajele episodice sau la preotul Belciug care cunoaşte şi el această stare şi nu se sfieşte să evoce „mânia lui Dumnezeu“ (p. 92) în biserică. Chiar şi căldicelul învăţător Herdelea, care trece prin diferite grade ale tristeţii, ajunge la furie (p. 426), ceea ce nu este de mirare ţinând seamă că în această lume „soarele se mânia şi împroşca cu raze aprinse“ (p. 517). Profilul unui „neam neaşezat“ (p. 249) este construit şi de Marta Petreu prin marele motiv (cantitativ şi calitativ) al mâniei: Mica şi Ticu sunt, fiecare în parte şi aşezaţi împreună, „îmbătaţi de mânie“ (p. 173), după cum cea dintâi, teribila mamă, este cel mai adesea pusă în mişcare de „uimitoarele, înfricoşătoarele ei mânii. Cu privirile negre, aprinse, cu năframa alunecată strâmb de pe fruntea ei înaltă, bombată, arăta uneori ca o Zeiţă-Mamă, spurcând lumea cu arhaica ei mânie aflată dincolo de înţelegerea vreunui muritor de rând“ (p. 245). „Îngerii mâniei“ (p. 156), vestitorii Armaghedonului, proveniţi din religia teribilă a tatălui, coboară în mica gospodărie ţărănească de pe Valea Someşului şi o transformă într-un spaţiu al urii dense şi constante, „iadul perfect“ (p. 229), „un pământ blestemat“ (p. 317). Fiii nu se sustrag acestui scenariu, cu toată spaima de a le semăna părinţilor. Fiica Tabita îşi recunoaşte „clipele de mare mânie amară“ (p. 238) sau înregistrează că „sufletul meu îngheţase în mânie“ (p. 253), tocmai această trăire teribilă fiind legătura cea mai trainică cu familia ei. E de reţinut, în aceeaşi ordine comparativă, că întrebării teribile pe care aceasta i-o adresează tatălui („De ce m-ai făcut? Mai bine nu m-ai fi făcut!“, p. 180) îi corespunde frapant aceea a lui Ion, adresată, de asemenea, într-un moment de mânie (cum altfel?) părintelui său: „Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!...“ (p. 108). Să mai notez o singură similitudine: la fel ca Ion ce moare în propriul sânge, Tabita îşi dă seama „că toţi din neamul meu murim dintotdeauna într-o baltă înflorită de sânge“ (p. 286). 

Sanda Cordoş

Nepoţii lui Liviu Rebreanu

» anul XXIX, 2018, nr. 4 (335)