Riscurile meseriei, culmile patologiei

 

Horia Gârbea

 

Riscurile maladive ale meseriei de scriitor sînt legate şi de neajunsuri fizice, toate provocate de sedentarism. Scrisul, dar şi cititul obligatoriu, aferent scrisului, duc la: obezitate, diabet, deformaţii ale coloanei vertebrale, afecţiuni ale vederii, migrene. Deseori, scrisul se asociază cu consumul de substanţe nocive: nicotină, cofeină, alcool. În mod ideal, scrisul ar trebui alternat cu reprize de muncă fizică grea: cosit, spart lemne sau cu activităţi în aer liber care cer atenţie, acaparează complet mintea şi, astfel, o destind: pescuit, vînătoare, tenis. Greu de realizat aşa ceva. Oricum, nu în regim permanent.

Alte riscuri, mai mari, privesc totuşi sănătatea mintală a scriitorilor. Cei mai mulţi scriitori nu sînt nebuni de la început, ci devin pe parcurs. Sînt în cauză, desigur, scriitorii adevăraţi, realmente creativi. Dintre ceilalţi, care aspiră la demnitatea de scriitori fără să aibă înzestrarea genetică şi cultura necesare, unii sînt bolnavi din start: grafomani, schizofrenici – aceştia înclinaţi spre delir grandoman şi interpretare anormală a realităţii, ceea ce îi face „originali“ –  isterici, autişti (aceştia par „misterioşi“). Alţii sînt doar frustraţi social care caută, în „onorurile“ unei eventuale notorietăţi, o compensaţie pentru nulitatea şi ratarea lor din domeniile banale în care s-au exercitat. De aceea, scriitorii veritabili intră în profesiune devreme (uneori, dar nu foarte des, o părăsesc repede). Diverşi imbecili care îşi „descoperă vocaţia“ spre vîrsta a treia şi încep să comită o avalanşă de prostii caută de fapt o alinare, la sfîrşitul unei cariere ratate sau mediocre.

Cei ce intră în contact, prin natura ocupaţiei, cu un mare număr de persoane care scriu literatură cunosc foarte bine, dintr-o vastă experienţă, manifestările care frizează patologicul atît la scriitorii cu vocaţie (victime ale încordării nervoase şi hipersensibilităţii), cît şi la marea masă de scîrţa-scîrţa pe hîrtie care caută, fără nicio şansă, un „succes“ ce le-a lipsit în alte domenii. Aceştia din urmă îşi scriu biografii lungi la persoana a treia şi citează la bibliografie toate mărunţişurile, îşi scriu pe cartea de vizită că sînt membri ai diferitelor asociaţii şi ligi literare, uneori – vai nouă! – chiar ai Uniunii Scriitorilor, în care au pătruns tîrîş, după ani de eşecuri. Unii au ajuns apoi şefi, prin arivismul lor şi indiferenţa altora.

Un risc al meseriei de scriitor e contactul prea strîns, uneori inevitabil, cu lumea literară şi editorială. Acest contact, repetat adesea, chiar îmbolnăveşte oamenii cei mai zdraveni. Cum asemenea încercări sînt numeroase, aproape cotidiene, oricine s-a amestecat prea tare în lumea literară devine, din scriitor probabil, pacient sigur.


 

Horia Gârbea

Riscurile meseriei, culmile patologiei

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)