O eliberare de stres

 

Dumitru Chioaru

 

Din cîte ştiu, cauza stresului este exterioară, iar acesta reprezintă reacţia de neplăcere şi efortul nostru de adaptare la solicitările presante ale vieţii. Nevoia de a scrie vine însă din interior şi, chiar dacă – vorba lui Caragiale – „e un chin facerea asta“, acest chin nu se confundă cu stresul. Poate fi, în cele din urmă, o eliberare de stres. Doar atunci cînd scrii la comandă, deci cînd provocarea vine din exterior, apare stresul.

Scrisul nu înseamnă pentru mine o meserie, ci un mod de a fi/ de a trăi – ca să citez un vers al lui Hölderlin – „în chip poetic pe acest pămînt“. În societatea românească, scrisul n-a fost/ nu este considerat meserie, dar au existat scriitori care au trăit din scris (ex. Sadoveanu), dînd şi capodopere, dar şi multă maculatură. Nu ştiu însă vreun scriitor român contemporan care să trăiască din scris, într-o ţară în care cuvîntul scriitor nu figura în nomenclatorul meseriilor. Fiscul te poate taxa doar pentru „drepturi de autor“. Nici măcar Mircea Cărtărescu, care, prin cărţile de proză mai ales, publică în tiraje mari şi are un numeros public cititor, este tradus în mai multe limbi şi cîştigător al unor premii internaţionale cu greutate nu numai simbolică, ci şi financiară, nu-şi permite să renunţe la leafa de profesor universitar, pentru a trăi doar din aceste drepturi de autor.

Eu sînt scriitor atunci cînd scriu. În rest, trăiesc ca şi ceilalţi oameni, o viaţă împărţită între muncă şi odihnă. Numai că eu scriu în momentele de odihnă, în care ceilalţi se relaxează, scăpînd de stres. Scrisul nu este însă „odihnă activă“, ci o muncă în care sînt implicat doar eu, încercînd să potrivesc gîndurile şi sentimentele cu cuvintele. De cele mai multe ori, scriu textul dintr-un foc, după care urmează o muncă îndelungă asupra acestuia, facere chinuitoare care-mi provoacă uneori insomnii, dar se încheie cu plăcere eliberatoare, dovadă că e bine făcut. Scriu, aşadar, dintr-o nevoie vitală. Scriu, deci exist, ca să parafrazez celebrul dicton cartezian. De aceea, mi-e teamă de momentul cînd nu voi mai scrie ca de o boală mortală.

Primul critic al textului este, în timpul facerii lui, autorul însuşi. Scrisul implică cu necesitate, pe lîngă spiritul creator, şi spiritul critic. E ca şi cum creatorul ar fi dublat, prin prezenţa spiritului critic, de un cititor exigent. Numai cînd a atins forma acceptată cu plăcere de acest cititor imaginar, textul poate fi livrat celorlalţi cititori. Nu mă supără observaţiile critice ale celorlalţi, simpli cititori sau critici profesionişti, cînd nu sunt maliţioase. Şi mă bucur cînd aceşti cititori rezonează cu cititorul din mine.

Nu alerg după premii şi glorie, pentru că nu sînt un om vanitos. Dacă mi se oferă pe merit, îmi întăreşte încrederea în steaua mea de scriitor, care scade uneori, mai ales în pauzele lungi de creaţie. Accept fără supărare ca premiul să i se acorde altui scriitor pe merit şi detest practica aranjamentelor.

Nu mă gîndesc să renunţ la scris, deoarece numai el îmi dă sens şi valoare vieţii.


Dumitru Chioaru

O eliberare de stres

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)