Nu am avut dezamăgiri năucitoare

 

Leo Butnaru

 

– Pentru că nu avem la fel de mulţi oameni, care să meargă la librărie ca la stadion şi să plătească pentru o carte atât cât plătesc pentru a urmări un meci. Unde mai pui că acea carte mai trebuie şi citită, adică cere efort, o anumită muncă, pe când meciul distrează. Pentru că nu avem atâta lume care să meargă la librărie, cum merge la cârciumă şi să cumpere măcar a zecea parte, ca număr, cărţi, faţă de sticlele de vin, vodcă sau halbele care-i potolesc setea tantalică.

– [Scriu] Pentru că, pe durata multor ani, în special ai perioadei mele de debut, de automodelare, m-am convins că am aptitudini pentru scris. Nu cred că aş fi lipsit de modestie afirmând asta, deoarece acelaşi lucru l-au confirmat zeci de exegeţi care au scris despre cele mai multe cărţi ale mele. Inclusiv în străinătate. Ca unul care nu a avut cum să-şi organizeze conjuncturi favorabile pentru deciziile juriilor, îndrăznesc să cred că acelaşi lucru îl confirmă premiile literare importante care mi-au fost acordate la Bucureşti sau Chişinău, în Uniunile Scriitorilor, cancelaria guvernului sau cea a Ministerului Culturii. Ţin mult şi la anumite distincţii venite din partea revistelor literare prestigioase.

Rostul, menirea?... Omul din popor o spunea onest şi aproape evlavios: ca să nu iasă că fac umbră pământului degeaba. Şi cu un fir de speranţă că, poate, aş putea face pe unii consângeni să nu ţină de generalitatea categorisirii lui Cantemir, conform căreia ai noştri „sunt cam leneşi la cetit“. Pentru că un scriitor e şi un învăţător. Iar eu, conform uneia din cele două licenţe, chiar sunt atestat ca filolog, adică şi ca învăţător de limba şi literatura română, şi nu numai.

– În cazul celor cu adevărat talentaţi, la meseria de scriitor se ajunge ca şi cum de la sine, în mod firesc, predestinat. Dar stresul cred că-l încearcă cei cam lipsiţi de har, care depun eforturi disperate (deci, stresante) ca să devină scriitori. 

– Nu, nu e mai presus. Dar inevitabil, dacă e scriitor, e mai presus de el însuşi, de condiţia lui de om-standard, să zic aşa, adică de om obişnuit, neimplicat în creaţie. Prin urmare, nu e mai presus, ci e deosebit de restul lumii. Pentru că, într-un fel, scriitorul contribuie nu doar la oglindirea lumii, ci şi la... completarea lumii, la împlinirea ei. De unde şi distincţia pe care, în chip tradiţional, i-o acordă însăşi lumea, crezându-i destinul, dar şi fapta oarecum misterioase, alese, date „de sus“.

– Nu ştiu dacă scriitorul trebuie să aibă un anume statut în societate. Statutul nu poate înlocui relaţiile, raporturile fireşti dintre un creator de artă şi societate, aceasta recunoscându-l, apreciindu-l, valorizându-i rezultatele creaţiei. În măsura în care crede ea, societatea, că ar merita un scriitor sau altul această intercomunicare, apreciere. Dar, bineînţeles, pot exista scriitori foarte buni, filosofi, spirite alese, care nu pot capta atenţia societăţii largi, a mulţimii.

– Păi, astfel de trăsături sunt caracteristice şi omului de rând. Iar dacă artistul e şi el om, însă oarecum, şi oarecât, „ieşit“ din canonul omului-standard, înseamnă că şi aceste trăsături îi sunt, în taina firii sale, mai potenţate. Numai că unii scriitori nu şi le pot camufla, cam şi le dau pe faţă, alţii sunt mai diplomaţi, mai actori, stăpânindu-şi-le, camuflându-şi-le. Însă niciodată până la gradul ca cei din jur, mai ales colegii, să-l considere... înger.

– [Spaima de ratare] nu m-a bântuit niciodată, pentru că implicarea în scris, în literatură a fost şi este una benevolă, pe cont propriu. Nu trebuie să dai dare de seamă nimănui şi să ştii a te „citi“ pe tine însuţi nu numai ca omul care a scris ceva, dar şi ca om de o anumită vitalitate, de un anumit caracter, de un anumit talent. 

– Să ştiţi că insomnii îţi poate provoca şi o pagină izbutită! De asemenea, şi o frază izbutită. Să zicem, dacă ar fi fost să rosteşti/ să scrii tu: Tot ce am eu port cu mine; Cuget, deci exist; Cunoaşte-te pe tine însuţi; Infinita la commedia etc. Deci, în baza legii unităţii şi luptei contrariilor, este valabilă şi insomnia provocată de eşec.

– Nu cred că ar fi un păcat să te încerce un astfel de gând. Poate chiar din contră.

– Uneori, da [îi consult]. Însă mai curând ca excepţie, decât ca regulă.

– Eu mă supun adevărului. Dacă acele observaţii sunt convingătoare, de ce nu aş ţine seama de ele, chiar dacă vin nu totdeauna din partea prietenilor, a binevoitorilor.

– Depinde. Pentru că oricare dintre noi nu poate fi înţeles totdeauna şi de toţi. În ce priveşte răzbunarea... Ştiu eu?... De obicei, încearcă să se răzbune nu spiritele elevate, ci inşii mărunţi. Nu e cazul să-i băgăm în seamă.

– În mare, da, sunt [la curent]. Mai ales cu poezia şi eseistica. Dar, bineînţeles, selectiv, oarecum chiar... programatic. Pentru că nu poţi citi tot ce se tipăreşte de la Nistru pân-la Tisa.

– Dacă ideile din acea cronică sunt afine cu propriile mele opinii, de ce m-ar întrista?

– Vă spuneam că, în mare, juriile dintre cele mai serioase, selecte, cred că au fost obiective cu unele din cărţile mele. Sper să se menţină această stare de intransigenţă în valorizare. Pentru că e loc pentru mai bine...

– Nu mi s-a întâmplat să spun, să cred aşa ceva, însă nu exclud că ar fi existat cărţi deloc mai puţin valoroase decât cele preferate de un juriu sau altul.

– Nu am avut motive sau dezamăgiri năucitoare, care să mă pună în faţa unei astfel de renunţări... inumane în raport cu mine însumi.

Cluj–Chişinău,
28.I.2018


 

Leo Butnaru

Nu am avut dezamăgiri năucitoare

» anul XXIX, 2018, nr. 3 (334)