Poeme

de Gilda Vălcan

 

***

la un moment dat totul era lichid

omul trecea prin tot,

inima trecea prin zid.

singura cale era să curgi prin vid

altfel riscai să te amesteci cu orice piatră,

cu orice plantă,

părea că totul plînge la infinit

şi călătoream, pămînt fluid,

printre stele.

era mai greu cînd ajungeam aproape de soare

şi începeam să ne evaporăm,

particule fine de vis se împrăştiau

şi străluceau ca o ploaie de vară.

nu era rău, te puteai odihni,

nu te durea niciun os,

însă,

dorul de o simplă îmbrăţişare

începea să crească, să aducă aproape lichide care

nu se puteau amesteca

şi se înfăşurau unele în jurul altora pînă împietreau.

abia atunci pămîntul a început să semene cu o sferă,

să se rotească, să plutească,

abia atunci a devenit rece şi mai puţin lichid,

din dorul unei îmbrăţişări tăcute,

care să dureze la infinit....

 

 

***

în oceanul de piatră am înotat

pîna mi s-a şters orice urmă de rană.

nu este mîngîiere mai tandră,

mai sinceră, mai rară, mai caldă

decît a inimii de piatră.

ea îşi aminteşte la secundă miile de ani

în care a fost încercată

şi ştie, printr-o uşoară alunecare,

să vindece, să topească, să prefacă

în apă de sîmbătă spre duminică

chiar locul acela care doare pîna la os.

(voi adormi în visul celui ce n-am fost.)

 

 

***

atîta furie în tine,

atîta ură încleştată în oase.

îmi ceri un răspuns,

însă eu ţi le-am dat deja pe toate.

un motiv în plus pentru ca furia ta să crească,

să se întindă, plagă, peste tot ce a fost poveste,

sau vis, sau întîmplare.

nimic în schimb, nici o schimbare.

un drum bătut în sus şi în jos,

ne întîlnim în pragul lumilor şi aşteptăm.

 

– ne scoatem aşchiile din carne –

...

ceva neaşteptat, ceva neîntîmplat

şi uite aşa nu se mai întîmplă nimic,

muţi în faţa zilelor ce trec nemiloase

 

– priveşte ridurile, firele albe, pielea cenuşă, şoapta din case –

 

bineînţeles că nu te aştept,

căci n-am plecat niciunul nicăieri,

stăm în pragul fiecărei case ridicate de noi,

una pe zi,

 

– să avem unde visa cînd e închis azilul de noapte –

 

şi nu reuşesc să-ţi desprind furia din oase,

de parcă ar trebui să citesc în stele ce te apasă.

sau ar trebui să mă prefac că totul e bine

şi tu eşti şi ai fost cel care mă aşteaptă pe mine.

dar eu,

eu te vedeam în vis cum plecai să cînţi

la o altă fereastră

la o altfel de casă

ridicată de alţii.

 

nu, noi

– despărţiţi de lungul unei palme –

nu vom putea ajunge unul la altul,

ne desparte furia din oase...