Un manual despre trecutul recent  

Cristian Vasile

 

România pare mereu altfel şi, din acest punct de vedere, trecutul recent – îndeosebi ultima jumătate a secolului al xx-lea – este un caz simptomatic, care aproape că ne obsedează. Dacă ne referim la spaţiul european, niciun experiment comunist nu a fost atât de „special“ şi cu evoluţii atât de neaşteptate şi de „divergente“ precum comunismul românesc. Ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (raportat la numărul populaţiei), iar societatea abia atinsă de ideologia marxist-leninistă la momentul 1944 s-a comunizat aparent în profunzime, despărţindu-se cu greu de regimul totalitar de extremă stângă. În plus, s-a întâmplat ca – paradoxal – sub un regim declarat internaţionalist (chiar şi după 1964/1965) să se împlinească de fapt visul şovin al extremei drepte interbelice: o Românie omogenă din punct de vedere etnic. Toate acestea sunt constatările şi consideraţiile de la care a pornit istoricul Lucian Boia pentru a-şi construi volumul Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), Edit. Humanitas, Bucureşti, 2016, 232 p.

Aproape că niciun aspect relevant al istoriei comunismului autohton nu este uitat: de la cucerirea puterii, natura regimului politic, evoluţia numărului de membri ai pcr/pmr, absenţa destalinizării reale, situaţia minorităţilor, (pseudo)rezistenţa anticomunistă, condiţia femeii, viaţa socială, „modernizarea“ comunistă, „rezistenţa prin cultură“, statutul cultelor religioase, penuria şi criza economică/alimentară din anii 1980, demolarea oraşelor, sistematizarea satelor şi până la revoluţia din 1989. Lucian Boia creionează cu o mână sigură un tablou verosimil, identificând cauzele evoluţiilor – doar aparent – stranii din istoria românească postbelică. Cumva unele dintre ele au fost sugerate sau în parte enunţate şi de alţi istorici români, însă acest volum oferă o tratare sistematică într-o naraţiune coerentă şi pe înţelesul tuturor.

Pentru a înţelege şi a lămuri evoluţiile contradictorii sus amintite, Lucian Boia coboară în principal în perioada interbelică şi face o serie de remarci judicioase privitoare la starea de lucruri din România precomunistă: el constată că „privind situaţia existentă înainte de 1944, România era ţara cea mai puţin pregătită pentru experimentul comunist“. Dar se şi întreabă: nu era, totodată, cât ar fi de paradoxal, şi ţara cea mai expusă, cea mai susceptibilă de a se lăsa capturată şi remodelată? (p. 25). În fond, structura ei socială, analfabetismul extrem de răspândit, sărăcia, ruralizarea etc. s-au constituit în factori importanţi ai succesului ideologiei comuniste, care a mizat mult pe mobilitate socială, industrializare şi urbanizare (Cap. i, Ţara cu o mie de comunişti, pp. 13-25). Lucian Boia mai oferă o explicaţie: „Românii nu doar că se ţinuseră departe de comunism, dar, într-un procent foarte mare, nu aveau nici un fel de cultură politică (de asta şi erau comuniştii atât de puţini!)“ (p. 30). În esenţă, istoricul are dreptate; însă probabil colegi de breaslă şi mai ales politologi ar avea de formulat unele obiecţii şi nuanţe: până la urmă, orice comunitate umană are o anumită cultură politică, fie ea parohială, fie antidemocratică, democratică, fie de alt fel. Problema nu este cultura politică, ci cultura civică, specifică regimurilor democratice – valoare ce a lipsit societăţii româneşti din perioada interbelică (sau, în orice caz, nu a fost asumată decât de o pătură restrânsă a electoratului şi a oamenilor politici). Altminteri, demonstraţiile pe care le face Lucian Boia sunt extrem de convingătoare.

Totuşi, câteva afirmaţii sunt cel puţin discutabile. Lucian Boia nu pare să înţeleagă natura condamnării regimurilor totalitare şi consecinţele sale; de altfel, problematica justiţiei de tranziţie şi a comisiilor istorice/pentru adevăr este tratată oarecum superficial în carte. Autorul nu pare a fi la curent cu studii esenţiale precum cele realizate de Lavinia Stan, Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Nadya Nedelsky, Vladimir Tismăneanu ş.a. De aici izvorăsc poate şi afirmaţii simpliste/simplificatoare de genul: „cea mai aspră condamnare [a regimului comunist] – e drept, doar în vorbe – a fost pronunţată de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România [cpadcr]“ (p. 40). Semnificativ este că, vorbind despre cazul Alexandru Vişinescu, istoricul nu aminteşte nimic despre acţiunile Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (iiccmer) şi despre schimbarea legislaţiei penale (în martie 2012), care a făcut posibilă trimiterea în judecată (şi condamnarea definitivă) a torţionarului. Mai concret, în baza legii nr. 27 adoptată în martie 2012, din iniţiativa Monicăi Macovei şi a altor parlamentari – congruentă cu propunerile şi recomandările Raportului final al cpadcr –, a fost înlăturată prescripţia răspunderii penale pentru anumite infracţiuni de omor pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie la data intrării în vigoare a actului normativ. Or, introducerea sintagmei „indiferent de data la care au fost comise“ pentru imprescriptibilitatea infracţiunilor de genocid, crime contra umanităţii şi de război s-a dovedit capitală pentru ultimele acţiuni ale Parchetului General circumscrise justiţiei de tranziţie: recentele şi foarte mediatizatele cazuri ale torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, acuzaţi de procurori – la sesizarea iiccmer – de crime împotriva umanităţii. A rămas condamnarea regimului comunist doar simbolică, doar „în vorbe“?

 

Cu un aparat critic redus la minimum necesar, pentru a se adresa unui public cât mai larg şi a corespunde unei reţete comerciale de succes, cartea se transformă într-un adevărat manual pentru înţelegerea comunismului românesc şi, în general, a trecutului postbelic. Strania istorie a comunismului românesc... se înrudeşte cu o altă lucrare a lui Lucian Boia (De ce este România altfel), însă acum autorul dă dovadă de o abilitate analitică mult mai pătrunzătoare. 

Cristian Vasile

Un manual despre trecutul recent (Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), Edit. Humanitas, Bucureşti, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)