Iernile mele

 

Gellu Dorian

 

Unde sunt iernile de altădată? Nici zăpezile de altădată nu mai seamănă cu nimic cu cele de acum. Nici măcar zăpezile de pe vremea lui François Villon nu mai semănau cu cele de altădată de atunci. Dar totuşi, de zăpezile mele de altădată îmi aduc aminte. Erau ale copilăriei mele. Şi veneau la timp! Şi plecau, de asemenea, la timp. Era o fericire cînd veneau. Era o altă fericire cînd plecau.

De regulă, mă aşezam în aşteptarea iernii cam pe 30 noiembrie al fiecărui an, de Sfîntul Andrei. Atmosfera din casa noastră de la Coşula era una de o adevărată vrajă. Nu ştiu cine ne punea sub perini tot felul de obiecte: un pieptene, să fie totul curat şi frumos începînd cu mîine, cu a doua zi; o oglindă, în care, dacă te trezeai la miezul nopţii, îţi vedeai ursita – ştiu că sora mea, mai mare cu un an, se trezea să-şi vadă iubitul şi uneori apărea sub forma umbrei chipului ei ameţit de somn, alteori era chiar ea, cu privirea încercănată, şi arunca oglinda; dar era sfătuită de alte fete mai mari să meargă la miezul nopţii la fîntînă şi să se oglindească în miraza acesteia şi cu siguranţă îşi va afla ursitul, dar nu îndrăznea, îi era frică, iar eu nu mă duceam cu ea, chiar dacă eram ademenit cu felii rumene de bostan sau cu scovergi ademenitoare de cartofi, ori cu seminţe coapte de bostan –; un creion sau un pix, aşa cum găseam eu de fiecare dată, prin grija mamei, care ştia de pe atunci că eu o să devin scriitor, aşa cum i-a spus la naşterea mea medicul; un batic, un prosop, o sticlă de monopol goală – cu aşa ceva se trezea tata sub cap dimineaţa, ca aluzie că ar fi bine să bea cu măsură, şi el, tot anul, asta făcea, bea cu măsură. Dar cîte şi mai cîte nu găseam sub capul nostru plin de tot felul de poveşti şi imaginaţii, care mai din care mai mirobolante. Dar cea mai mare bucurie era dacă în zori ne trezeam cu zăpada albă în curte, pe dealuri, peste livezile pline de amintirile vii de peste vară. Uneori, Dumnezeu ne asculta ruga şi ne dădea în zori, după noaptea vrăjilor închipuite şi dătătoare de fiori, zăpada mult dorită. Dacă nu venea atunci, cu siguranţă o aşteptam şi venea peste şase zile, în noaptea Sfîntului Nicolae, care, pe lîngă jordia pe care o găseam în pat, mai strecura şi tot felul de prăjituri de post făcute de mama sau bomboane, mere, gutui, încît fericirea acelei zile era oricum asigurată. Dar dacă era şi zăpadă afară, bucuria era şi mai mare. Mama ne mai strecura şi cîte o carte de rugăciuni, alta cu poveştile lui Creangă, cu poezii de Eminescu, la care eu mă repezeam şi-mi începeam lecturile care nu s-au terminat nici pînă în ziua de azi.

Dar noaptea Sfîntului Nicolae era şi mai importantă decît altele de pînă atunci, care anunţau venirea iernii şi, odată cu ea, şi Sărbătorile ei nemaipomenite. În acea noapte, se auzeau peste sat, pe dealurile Lingurarilor, tobele şi chiotele flăcăilor, care astfel îşi începeau repetiţiile pentru zilele Crăciunului, pentru Anul Nou. Emoţiile mă străbăteau la gîndul că iarăşi voi colinda tot satul, cu uratul, cu semănatul, sau alteori, mai măricel făcîndu-mă, în echipa de căpriţe, căiuţi sau în jocul ursarului, obiceiuri care ne făceau acele zile pline de farmec şi taine pe care nu încercam să le dezlegăm pentru a nu le pierde, aşa cum fac şi acum, cînd nu doresc să dezleg nicio taină a acelor obiceiuri pentru a rămîne cît mai mult în tradiţia locurilor. Acele nopţi de iarnă, în plină fericire a Sărbătorilor, de la Crăciun la Anul Nou şi Bobotează, au umplut copilăria mea cu ceea ce mai înseamnă sufletul meu acum, cînd peste el se abat tot felul de dureri, de supărări, de necazuri, care pot fi vindecate numai cu amintirea acelor zile de iarnă nemaipomenite, pline de toate leacurile care mă vindecă numai dacă mă gîndesc la ele.

 

Iernile mele de altădată nu mai seamănă cu cele de acum, deşi, într-un fel, în anumite aspecte, au niscaiva asemănări, în sensul că în acele ierni lungi şi încălzite în casa noastră de soba mereu arzînd lemne aduse de tata citeam cel mai mult, aşa cum fac şi acum, cînd, pe lîngă faptul că citesc, scriu cu spor, în ultima vreme mai ales proză, trăind, retrăind acele momente ca şi cum ar fi aievea. Însă nu, iernile nu mi le mai aştept ca altădată, nu mă mai bucură ca atunci. Trupul are altă percepţie a lor, frigul nu mai este o mîngîiere rece pe obrajii îmbujoraţi, ci o ameninţare prin oasele care par a se fi obosit, deşi inima încă tresare şi ar vrea să se bucure ca altădată. Dar ştie şi ea, ştie şi sufletul că nimic nu mai poate fi ca altădată, nici iernile, nici bucuriile, nici măcar viitorul nu mai poate fi ca altădată, aşa cum am spus într-o poezie de pe acele vremuri, care, deşi triste din cauza opresiunilor şi a lipsurilor de tot felul, aveau bogăţia lor de amintiri în formare, care, revenite acum, îmi umplu inima de bucuria de care am nevoie. Şi sper, ca de fiecare dată, ca măcar iarna asta să fie ca altădată!

Gellu Dorian

Iernile mele

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)