Iarna ca un tandru adăpost

 

Simona-Grazia Dima

 

Ori de câte ori mă gândesc la iarnă, îmi vin în minte străzile curate ale cartierului timişorean Elisabetin, unde locuiam în copilărie: o linişte tulburată prea rar (pe atunci) de maşini îngăduia existenţa multor spaţii libere, ospitaliere. Gheaţa se strângea acolo formând oglinzi plane pe care călcai cu nesfârşită grijă, dar şi alunecând, cum am făcut-o eu într-o paşnică duminică, pe când mă grăbeam spre întâlnirea cu o colegă de şcoală, pe strada Şoimoş, nu departe de strada mea, Giurgiu. Am căzut, spre amuzamentul unui cuplu de îndrăgostiţi, apucaţi pe dată de un râs năvalnic, neruşinat. Nu aveam decât opt ani, dar mă deranja lipsa lor de sensibilitate, îmi aduc aminte cât m-a supărat faptul că se distrau pe seama necazului unui copil nevinovat. Ca şi când amorul împărtăşit le-ar fi fost o scuză şi o justificare pentru orice, iar astfel ar fi devenit, dintr-un nobil sentiment, întruchiparea celui mai josnic egoism. Gheaţa mi-a indicat de aceea momentul de cumpănă al anotimpurilor, când se cere un plus de prudenţă. Era o perioadă periculoasă, plină de capcane, de obstacole în calea paşilor. Cu toate acestea, străbăteam adesea Piaţa Lahovary, înspre casa bunicii materne, caldă şi primitoare, deşi modestă. Nu ştiam pe atunci nimic despre vicisitudinile aduse de politic în viaţa oamenilor, aşa că nici situaţia bunicului, jurist de profesie, oprit din evoluţia sa profesională de noul regim, comunist, nu-mi era cunoscută. Bun la suflet, cultivat, extrem de corect, fusese şef de plasă în diferite localităţi ale ţării, inclusiv subprefect la Chişinău sub regimul Antonescu, iar acum era un soi de obscur economist sau contabil, cu o leafă mică, mică. Erau săraci, dar de o demnitate extraordinară, iar geniul practic al bunicii găsea ingenioase soluţii la orice probleme gospodăreşti. Belşugul inimii ei ilumina orice loc unde se afla. Mi-a fost întotdeauna un exemplu de rezistenţă în viaţă, de triumf al omului asupra destinului, mi-a arătat că din nimic se poate face foarte mult, că subiectul contează, nu condiţiile exterioare. Regret că nu i-am spus niciodată aceste învăţăminte transmise prin exemplul său, atât de grăitor. Aşadar, porneam spre casa lor (să spunem că nici nu era a lor – stăteau în casa unor rude mai bogate), iar mersul meu devenea atunci canonic, în sensul că se mula, fermecat, pe armonia drumului, pe schema strălucitoare a vechii gândiri urbanistice din care izvorâse configuraţia acelei zone. Nu eram conştientă în clipa aceea de obârşia clarei armonii resimţite, dar mă bucuram trăind-o, sensibilă, cum eram, la orice modulaţie estetică. Trotuarele gardau, de o parte şi de alta, o cale amplă. Una după alta, case vechi, înalte, concepute într-un stil liniştitor. Pe mijloc, parcuri şi refugii, încât asemănam acest drum cu o revărsare a unui fluviu plin de insule. Până la casa bunicii aveam de străbătut şi Parcul Crucii, tăiat de cărări sinuoase. Bunica mă aştepta în camera cu vedere spre stradă, lângă soba de teracotă. La venirea mea, scotea negreşit, din meşteşugitele cotloane ascunse printre cahle, mere bine coapte, zbârcite, prelinse de o dulceaţă condensată: boabe de lichid vâscos, adunat din esenţele mărului, se iţeau ici colo pe coajă. Totul în cameră părea de când lumea, iar modestia şi tăcerea bunicii mă umpleau de încântare. „Ar trebui să iei premiul Nobel pentru gătit“, îi spuneam de fiecare dată (formulă ajunsă, prin repetiţie, o zicală în familia noastră).

Tot în vecinătate un loc minunat era Parcul Doja.

Iarna mă mai plimbam, frecvent, şi pe malul Begăi, din cartierul Iozefin până în Fabric, fermecată de nuanţele verzui ale apei îngheţate. Mă dădeam cu săniuţa pe vreun derdeluş, fără a fi tocmai un maestru al coborâşurilor. Trebuia şi pentru asta o anume artă, nu am avut destul timp s-o dezvolt, căci lectura mă prinsese deja în ghearele ei, învăţasem singură să citesc şi prima carte parcursă de la un cap la altul a fost cea (voluminoasă) de poveşti ale fraţilor Grimm.

 

Dar ce era mai frumos iarna mi se părea a fi senzaţia sferică de proteguire, de încredere acordată parcă de nicăieri sau de pretutindeni. Cerul se boltea înspre noi şi ne făcea să ne simţim în siguranţă, aşa cum mergeam, bine încătărămaţi, în paltonaşele noastre robuste. Şi, câteodată, surprindeam tuşe cromatice rarisime pe spărturile dintre nori: un turcoaz delicat, împrejmuit de aşchii şi halouri gălbui-aurii, aşa cum am zărit în Maramureş, ceva mai târziu, la vremea unui urcuş prin sălbăticia paşnică, unde nu ne-am întâlnit cu nimeni, iar broderia paşilor noştri părea să se întindă la infinit, textură densă, cu ciucuri de răcoare cenuşii, îmbrobonaţi, şi totuşi imateriali. 

Simona-Grazia Dima

Iarna ca un tandru adăpost

» anul XXVIII, 2017, nr. 12 (331)