Pensionări
(din amintirile unui psihiatru în era socialistă)

 

Ion Vianu

 

 

Uşurinţa cu care putea fi pensionat un ins în regimul socialismului real avea ceva uimitor. De fapt, era de ajuns să formuleze această dorinţă. Evident, aspiranţii la pensie se trăgeau din vastul bazin al alienaţilor, în sensul pe care l-am descris. Cei care erau prinşi în dinamica pozitivă a societăţii nu erau alienaţi, mergeau înainte. Dar cei care nu reuşeau-nu voiau să meargă înainte erau candidaţi la pensie, nevroza astenică fiind calea regală. Modul de întrebuinţare urma un tipic: candidatul trebuia să facă un stagiu în spital, medicul curant constata nevroza; pacientul exprima dorinţa să fie pensionat, ceea ce medicul consimţea. Pacientul însoţit de dosarul – destul de sumar – era trimis la o comisie a spitalului care, aproape fără excepţie, constata validitatea propunerii. Dosarul îşi continua calea prin birouri... din acest periplu rezulta pensia care, în cazul indivizilor cu venituri modeste, era foarte apropiată de nivelul salariului anterior.

Astfel s-a format „republica pensionarilor“, cum o numea N. Neicu, un coleg nu lipsit de humor şi de spirit de observaţie. Era o entitate în care nu muncea toată lumea... în schimb, erau mulţi bolnavi şi niciun parazit. Dar principiul sacru rămânea neatins: în socialism – munca este un drept, dar şi o obligaţie.

Când au apărut dificultăţile economice care anunţau ruina sistemului socialist, acest mecanism pus la punct a început să se ruineze. Cam în momentul când plecam eu din ţară, comisiile deveneau mai exigente. Paralel, creşteau manifestările de nemulţumire în muncitorime, lucru pe care autorităţile şi partidul îl detestau. De aici rezultă şi funcţia socială a pensionării prin boală: gardiană a dogmei, dar şi puternic sedativ social.

Pensionarul tipic era cel ce nu reuşise în mica ascensiune pe care existenţa în socialism i-o propunea. Dar existau şi forme mai „baroce“ ale nemulţumirii. Odată s-a prezentat la spital un ins de vreo cincizeci de ani. Avea deja o pensie, dar pretindea să treacă la un grad superior. De la gradul ii la gradul i, în genere acordat marilor invalizi care aveau nevoie de un ajutor permanent. Din vorbă în vorbă, a povestit colegului meu, în a cărui sarcină directă se găsea, drama lui: ca ofiţer de miliţie lucrase, în anii cincizeci, într-o închisoare care adăpostea deţinuţi politici. Lui îi revenise sarcina de a executa pedeapsa cu moartea. Condamnatul era introdus într-o încăpere unde se găseau o masă şi un scaun. În timp ce scria o „declaraţie“, el, miliţianul, scotea pistolul şi îi trăgea un glonţ în ceafă. De ce se prezenta el comisiei de revizie a pensiilor? Părerea lui era că, pentru munca grea pe care o executase, pensia pe care o primea era cu mult prea mică. Ceea ce se putea înţelege era o filosofie: există o proporţionalitate între trauma morală pe care o reprezintă faptul de a lua viaţa altuia şi recompensa materială pe care o primeşti. În cazul lui, trebuia corectat dezechilibrul. Niciun moment nu era evocată remuşcarea; cu toate astea, în filigran, se subînţelegea că murdărirea conştiinţei avea, şi ea, un preţ. Poate că problema nici nu se punea în termeni morali, ci, pur şi simplu, emoţionali: fiecare execuţie era un traumatism psihic pe care simpla salarizare nu o compensa (şi nici pensia, prea mică). În fond, este necesară această deosebire. Dacă este mai greu să omori un om decât o găină, motivul nu poate fi decât moral. Astfel de cazuri nu erau, fireşte, curente, dar arată şi varietatea nemulţumirilor în socialismul real, şi rolul de tampon la care era chemată psihiatria în conflictele generate de ele.

Întrebarea, care nu putea primi un singur răspuns, era dacă rolul de mediator despre care vorbea mentorul meu era conform sau nu cu norma etică! Eram în serviciul celui suferind sau eram doar servitori ai Leviatanului socialist? Un singur lucru îmi apare absolut clar: acţiunea noastră diminua tensiunile şi scădea şansele unei adevărate revolte. Dar când tensiunea a atins cote de nesuferit şi a cuprins o masă semnificativă de oameni, ca în 1987 la Braşov, nici indivizii, nici „organele“ nu au mai recurs la psihiatrie; când momentul era cu adevărat grav, psihiatria apărea ca un plasture pe un picior de lemn.

Arta de a pensiona se exercita şi în cazul particular al scriitorilor. În socialism, statutul scriitorului era unul special. Fără să fie slujbaş la stat, scriitorul nu era nici un meseriaş particular, lăsat să se descurce cum  putea. Scriitorul era membru al Uniunii Scriitorilor. Această apartenenţă îi crea o situaţie privilegiată. Nu era scriitorul un „inginer al sufletelor omeneşti“ cum se exprimase odată Stalin? Acum, părintele popoarelor nu mai era citabil, dar ideea pe care partidul şi-o făcea despre scriitori era aceeaşi. După cum acelaşi era amestecul de respect şi de mefienţă pe care îl producea. Partidul vedea în scriitorime o forţă de contestaţie potenţială; faţă de această categorie era delicat să exerciţi o represiune pe măsura celei obişnuite în alte medii. Dacă un muncitor îşi permitea să critice regimul, era arestat şi bătut în sediile Securităţii. Cu un fel de timiditate proceda partidul în cazul scriitorilor, cu siguranţă supravegheaţi, infiltraţi de agenţi şi de provocatori, dar şi oarecum protejaţi de brutalitatea obişnuită. Trecuse vremea marilor procese ideologice menite să înăbuşe opoziţia în bună măsură imaginară, căci nici C. Noica, nici Dinu Pillat nu erau adversari politici, ci mai mult intelectuali „burghezi-moşieri“ a căror unică culpă era că „vorbeau“, cum se zicea pe atunci. În mod semnificativ, de altfel. Ce crimă! Să vorbeşti! Normal era să taci. Deci a vorbi, însuşi actul verbal, era o formă de subversiune. Odată cu destinderea din 1964 (momentul ieşirii masive din închisori a deţinuţilor politici), partidul decisese că procesele ideologice  trebuie evitate. Chiar marile demascări publice, cum fusese cea care, prin 1958, lovise grupul din jurul sculptoriţei Miliţa Petraşcu, erau de nedorit. Ceauşescu voia să creeze sentimentul unei uniuni armonioase a tuturor categoriilor sociale în jurul partidului şi, mai ales, să sugereze o uniune a naţiunii în jurul propriei lui persoane. Acest concert nu trebuia în chip supărător tulburat. Înainte de a se trece la măsuri severe, trebuia încercată o formulă moderată, chiar seducătoare. Uniunea Scriitorilor era echipată în acest sens. Avea un număr de „Case de creaţie“ (concept importat din urss), unde scriitorii puteau să petreacă perioade mai scurte sau mai lungi cu scopul mărturisit de a scrie. Dar şi de a închide în sine, câteodată, vreo incurabilă melancolie. Nu pot să-l uit pe Geo Dumitrescu, la Cumpătu. Acolo, în marginea Sinaiei, era un splendid cartier de vile ridicate între cele două războaie. Confiscate proprietarilor burghezi-moşieri, erau acum transformate în Case de creaţie. Unul din locatarii, cu sezonul dacă nu cu anul, era Geo Dumitrescu, rara avis căci fusese om de stânga, antifascist între războaie, aderent ferm al frontului ideologic în anii patruzeci-cincizeci. Autorul Libertăţii de a trage cu puşca, poetul era unul din cei mai buni, poate cel mai bun poet al generaţiei sale, împreună cu Constant Tonegaru, victimă directă a regimului, şi Ion Caraion, a cărui biografie cumplită este cunoscută. Pe Geo Dumitrescu, partidul îl numise acum redactor-şef la Gazeta Literară. Pentru el era o sinecură: lăsând adjunctului său grija publicaţiei, melancoliza puternic la Cumpătu, cu lunile, aplicând sistematic principiul lui Pascal: abêtissez-vous. Prostirea, în speţă, consta în faptul că, singur, în sala de mese a cantinei scriitorilor, trăgea compulsiv bara metalică a unui pocher mecanic („banditul ciunt“), ore şi ore, aş fi ispitit să spun: zile întregi. Fără îndoială, prizonier de lux al sistemului, închis în cercul de fier al micilor privilegii, era disperat. Singura soluţie a răului în care se cufundase era stereotipia imbecilă a pocherului mecanic.

Dacă nu-i omora, ca pe Pătrăşcanu, dacă nu-i asasina moral, ca pe Alexandru Jar care îndrăznise să-l atace public pe Gheorghiu Dej, partidul îşi manifesta  recunoştinţa faţă de cei care-l sprijiniseră în clandestinitate, chiar dacă se aşezau într-o ciufută penumbră. De aceea, Geo Dumitrescu beneficia de o sinecură. Dar numărul inginerilor sufletelor crescuse peste măsură. Pe vremea aceea, scriitorimea era o maşină de propagandă bine unsă, care lucra din plin. Pe lângă Uniune, funcţiona Fondul literar, o bancă de credit care împrumuta scriitorilor, fără dobândă, sume de bani în contul unor viitoare, ipotetice, creaţii. Pentru mulţi, restituirea creditelor nu era legată automat de apariţia cărţilor, aşa încât datoriile se acumulau.  Alţii, mai puţin productivi, se îndatorau şi ei; unii scriitori datorau sute de mii de lei. Nu existau clauze precise de restituire a banilor; un personaj providenţial, directorul Fondului literar, decidea, de la caz la caz, dacă şi cât trebuia rambursat. În fond, partidul era slab faţă de scriitori, fiecare dintre ei fiind considerat potenţial exploziv. De la Lenin rămăsese ideea că dacă maşina se gripează, parţial sau total, trebuie pusă în cauză munca de propagandă. Sistemul economic fiind perfect, numai oamenii puteau greşi, din ignoranţă, pur şi simplu, sau fiindcă erau influenţaţi malefic, de pildă de spiritul capitalismului. Pentru a preveni căderea în ideologia burgheză, metodele de teroare erau din în ce mai puţin aplicabile; unitatea în jurul partidului şi a conducătorului, o festivitate permanentă, trebuia menajată. Aşa că se recurgea la pura şi simpla cumpărare a conştiinţelor. Fireşte, aveau prioritate propagandiştii zeloşi. Dar nu erau total lăsaţi de o parte nici cei mai puţin marcaţi ideologic, dar care ar fi putut deveni primejdioşi, „scandalagii“. Cu timpul, sistemul creditării nelimitate devenise împovărător. Fără să abandoneze cumpărarea conştiinţelor, nu ştiu cât de spontan, Uniunea Scriitorilor s-a orientat către alte mijloace de susţinere a năbădăioşilor săi membri.

Pensia de boală a apărut ca o soluţie alternativă. Fireşte, scriitorii, chiar tineri, puteau fi realmente bolnavi. Deseori nu se găsea decât o boală imaterială, imperceptibilă chiar, a cărei evidenţiere cerea o mare competenţă, anume a psihiatrului. De aici, s-a impus ideea pensionării pentru o boală psihică, ca alternativă la oneroasa soluţie a creditelor Fondului literar, care, totuşi, nu răspundea de resurse nesfârşite.

Primul meu client, dintre scriitori, a fost Nego. Chiar ideea pensionării sub cuvânt de boală psihică a fost a lui. Îl cunoşteam din adolescenţa mea, când, sărac lipit dar ţinând la aparenţa unui dandy, frecventa biblioteca Institutului pentru relaţiile cu străinătatea şi, de câteva ori, îl vizitase pe tatăl meu. În ultimii ani, îl vedeam mai ales prin bunul nostru prieten comun, dar când Matei a plecat în Statele Unite, relaţia noastră a devenit personală. Un psihiatru, chiar dacă nu este în exerciţiul funcţiei, atrage confidenţele şi chiar spovedania într-un chip pasiv, fără să depună un efort, aşa cum magnetul atrage corpurile metalice. Astfel, am absorbit ca un burete toate amănuntele unei existenţe destul de complicate, vom spune nevrotice, viaţa unui intelectual strălucit, a unei mari inteligenţe, asumându-şi condiţia homosexuală în chip deschis (fapt rar în condiţiile de atunci), într-un conflict deschis cu regimul (petrecuse câţiva ani în închisoare), dar nepierzând speranţa recunoaşterii pe care o merita. În noaptea – învestită festiv de autorităţi – în care se împlineau  treizeci de ani de la „eliberare“, 23 august 1974, luase o mare cantitate de medicamente cu scopul de a muri; totuşi, înainte de-a intra în comă, îl sunase pe Doinaş, acesta telefonase la Salvare. La spital, doctorii au muncit din greu să-l scoată, nu era o tentativă superficială, ci chiar voise să moară, lăsându-şi, e drept, o minimă şansă. Atunci am fost destul de des să-l văd mai întâi în spital, şi prietenia noastră s-a adâncit. După nu mult timp, mi-a spus că era exasperat de precaritatea existenţei lui; ar fi vrut să aibă un venit fix. Nu voiam să-l ajut să se pensioneze? Pentru asta nu a fost nevoie de un mare efort: un bilet de cinci rânduri conţinând recomandarea respectivă fusese suficient pentru a-i obţine o pensie completă! Prin scriitorime s-a dus buhul că eu, adevărat vrăjitor, furnizam, fără nici o contra-parte, pensii pentru scriitori. Şi atunci au început, prin cabinetul de la Policlinica Artelor, unde dădeam consultaţii de două ori pe săptămână, să se perinde o grămadă de membri ai Uniunii Scriitorilor, solicitând o pensie pentru suferinţă psihică. Nu am ţinut o condică, dar dacă spun că au fost zeci mi se pare puţin; dacă spun sute – mi se pare excesiv de mult.

Profilul tip al scriitorului pensionat nu este greu de schiţat. Clienţii aceştia erau scriitori – poeţi, cu publicaţii nenumeroase şi fără afinităţi cu regimul. Printre ei, poeţi adevăraţi (prin definiţie inadaptabili), oameni solitari (cei mai mulţi nu aveau altă slujbă), uneori alcoolici, alţii „ciudaţi“, oricum, potenţiali protestatari. O poetă excelentă, de un misticism abia  disimulat, Angela G., s-a prezentat ea însăşi ca „schizofrenică“. Într-adevăr, habitusul ei sugera acest diagnostic, mică, palidă, cu o expresie imobilă, mereu încinsă cu un fel de turban, vorbind puţin, zdrobită de un partener prea volubil şi genialoid. Diagnosticul meu a fost: schizofrenie „simplă“ cu aferenta propunere de pensionare, imediat aprobată.

Prins în vârtejul faptelor, nu am avut atunci timpul (poate nici cheful) să analizez moralitatea acţiunii mele. Era clar că ajutam să trăiască oameni, şi nu dintre cei nevaloroşi. Din dugheana lor obscură propagau ceva care, cel puţin, diminua brutalitatea ambiantă. Pe de altă parte, eliminam un potenţial revoluţionar, şi jucam, în fapt, jocul partidului. Odată, i-am împărtăşit lui Sandu Cociaşu, directorul Policlinicii, pelerinajul, prin cabinetul meu, al poeţilor. Cociaşu, cu siguranţă om al Organelor, mi-a răspuns fără ezitare, cu un fel de ricanare: „normal, toţi ăştia-s nebuni“. Îi protejam pe poeţi: pe de altă parte eram, inconştient, un instrument al unei păci sociale cumpărate. In medias res era dificil să mă autoanalizez. Gândind la toate astea, îmi dau seama cât de coherent şi de organic era sistemul socialismului real: nu-ţi lăsa nicio libertate; aveai impresia că decizi în numele tău, că te opuneai; în fapt, erai o rotiţă într-o tactică necruţătoare.

În acelaşi context, se poate vorbi şi despre folosirea psihiatriei în scopuri politice. Am scris atâta despre acest subiect, încât simt un fel de oroare să îl reiau. Totuşi, e imposibil să trec pe lângă el. Denunţării psihiatriei politice i-am dat viaţa mea. Şi mi-a atras antipatia breslei, care nu iubeşte acest subiect, deşi am avut mereu grijă să nu o acuz în întregime. La urma urmelor, abuzul l-au comis numai câţiva psihiatri. Iar discreditul moral s-a abătut asupra lor. Să fi fost o coincidenţă? – Şi Mircea Piticaru, şi Anton Nicolau, şi Stancu (de la Cula), puşi în cauză, au murit prematur în anii nouăzeci după ce fuseseră denunţaţi ca instrumente ale puterii.

Alţii, însă, erau cinici şi rezistau. O amintire mi-a lăsat-o o întâmplare din anii şaptezeci. Dr. Cociaşu mi-a spus într-o zi că bunul lui prieten, Titus Popovici (scriitor de partid, dar scriitor talentat) avea „nişte probleme“. El nu voia să vină la policlinică, dar ar fi acceptat să stea de vorbă cu un psihiatru, cu mine în speţă, undeva în oraş. Cociaşu mă ruga să accept această consultaţie gratuită. Ne propunea să ne întâlnim la braseria de la Athenée Palace. Trebuie să spun că Athenée a fost întotdeauna şi în toate regimurile politice, începând din 1911 când a fost inaugurat, antena favorită a serviciilor secrete care s-au succedat în România. A te întâlni acolo era considerat  un  joc cu spionajul. Ne-am regăsit toţi trei la Braserie într-o seară de vară. Titus era un tip deştept şi volubil. A intrat direct în materie: îl detesta pe Ceauşescu – arbitrar, rău, arogant, bâlbâit, tâmpit chiar, acest om era o fatalitate pentru neam. El, Titus, ne mai făcea o mărturisire: era comunist, un comunist adevărat, pasionat. A fi comunist spunea (cu un adevărat spirit cărvunar), a fi pentru frăţia universală, o lume de fraţi. Acestui ideal sublim i se simţea el, Titus, dedicat. În timpul acesta, eu, cu disciplină profesională, îl ascultam în tăcere (psihiatria te învaţă, îţi impune chiar, să taci). Sandu Cociaşu se amuza, hăhăind. Aparent, întâlnirea nu a avut urmări. Nu pot să fac decât ipoteze. Una este că agentul Cociaşu se deda la o provocare, un mod de a-l denunţa. Dar mă pot gândi că, precum un bun înger păzitor ce era, se pregătea să mă utilizeze ca psihiatru în ipoteza că romancierul ar fi intrat în colimatorul Securităţii. A treia ipoteză era că şi unul şi altul, agenţi provocatori, voiau să mă compromită pe mine.

Iată cum se trăia pe atunci. Nu din acest motiv evoc aici întâmplarea, ci pentru că, oricare ar fi fost cauza pentru care Cociaşu provocase întâlnirea, ea arată că psihiatria este prezentă în planul represiunii, ca tampon între voinţa oamenilor de a fi liberi (am numit asta: iluzia liberului arbitru) şi mecanismele restrictive ale societăţii.

 

 

Ion Vianu

Pensionări (din amintirile unui psihiatru în era socialistă)

» anul XXVIII, 2017, nr. 11 (330)