Bernard Guenée

 

 

Bernard Guenée (1927-2010), membru al Institut de France, a fost unul dintre marii istorici francezi ai sfârşitului de secol al xx-lea şi începutului de veac al xxi-lea. El este autorul unor strălucite sinteze, precum Occidentul în secolele al xiv-lea şi al xv-lea (1971) şi Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval (1980), ca şi al unor studii novatoare: Opinia publică la sfârşitul Evului Mediu (2002) sau Nebunia lui Carol al vi-lea, preaiubitul rege (2004). În primul deceniu de după Revoluţie, mai mulţi tineri cercetători români au beneficiat de învăţăturile acestui autor de excepţie, cordial şi aulic, în acelaşi timp. Cu toate acestea, cărţile lui – de amplă circulaţie internaţională – îşi aşteaptă încă rândul pe lista traducerilor publicate în România, păgubind marele public cultivat de contactul cu un autor pe cât de erudit, pe atât de seducător.

Rândurile de mai sus fac parte din marea reconstituire a scrisului istoric apusean, publicată de autor în 1980 – dar retipărită şi tradusă în mai multe rânduri de atunci încoace – constituind chiar începutul primului capitol al cărţii, intitulat Ce este istoria? (partea întâi: Definiţia istoriei). Pas cu pas, pagină după pagină, B. Guenée reconstituie cu minuţie şi cu plasticitate portretul istoricului medieval occidental, ideile lui despre trecut şi despre scrisul menit să reflecte trecutul, despre măiestria şi slăbiciunile lui, despre procesul de profesionalizare treptată în domeniul istoriei. (C.Al.)

 

 

 

Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval

Ce este istoria?

 

§ 1. O povestire simplă şi adevărată

 

Definind istoria, în Occidentul medieval era suficient să reiei înseşi cuvintele antichităţii. Pentru Cicero, vechii istorici romani precum Cato, Fabius Pictor sau Calpurnius Piso erau „cei care povesteau lucrurile“, „narratores rerum“; pentru Aullus Gellius istoria era „povestirea celor ce se petrecuseră“, „rerum gestarum narratio. În  Etimologiile sale, Isidor de Sevilla dă aceeaşi definiţie: „istoria est narratio rei gestae“. Ecoul ei se repetă de-a lungul întregului ev mediu, şi chiar dincolo de el.

Pornind de aici, sensul cuvîntului istorie s-a putut deforma de-a lungul timpului. Anumiţi autori au putut avea o tendinţă absolut naturală de a înţelege prin istorie nu povestirea evenimentelor, ci înseşi evenimentele. Printr-o mişcare la fel de naturală, alţii au înţeles prin istorie nu povestirea evenimentelor, ci opera, cartea unde se găsea această povestire. Din secolul al ix-lea, liturgicii închid istoria într-un sens tehnic precis; ei numesc historia o povestire care urmăreşte în mod esenţial să spună viaţa unui sfînt şi serveşte ca bază a compunerii de răspunsuri la oficierea zilei acestui sfînt. Dar indiferent de aceste alunecări de sens, în general vorbind, istoria este pentru întregul Ev Mediu ceea ce spusese Isidor de Sevilla în secolul al vii-lea, „narratio rei gestae“, sau cum va spune La Popelinière în secolul al xvi-lea, „istorisirea lucrurilor făptuite“ [„narré des choses faictes“].

La Popelinière spune chiar „istorisirea adevărată şi osebită a lucrurilor făptuite“ [„vray et particulier narré des choses faictes“]. Prin acestea el marchează simplu, după alţi o sută, de-a lungul secolelor, calitatea primordială care a fost întotdeauna cerută unei relatări istorice: ea trebuie să fie adevărată. Istoria, spusese Cicero, este lumina adevărului, „lux veritatis“. Istoricul nu trebuia, deci, să îndrăznească nimic decît adevărul, întregul adevăr. Reluînd chiar aceste cuvinte, traducîndu-le, comentîndu-le sau inspirîndu-se din ele, fiecare istoric din Evul Mediu este de acord că istoria nu trebuie „să se abată pe nici o cărare greşită de la drumul drept al adevărului“; că „istorie înseamnă să povesteşti lucrurile vechi care au fost cu adevărat“. La fel, istoricul înţelege să urmărească adevărul a ceea ce s-a petrecut, să atingă certitudinea completă a ceea ce s-a petrecut, să nu accepte o frază despre care nu crede că „conţine adevărul“. Retorica clasică distinsese historia, care spune adevărul, argumentum, care spune nu adevărul, ci verosimilul, şi fabula, a cărei relatare nu e nici adevărată, nici verosimilă. Această triplă distincţie n-a fost uitată în Evul Mediu. Dar, în ansamblul lor, autorii Evului Mediu n-au reţinut decît opoziţia fundamentală între „istorie, care se străduie pentru adevăr, şi fabulă, care împleteşte ficţiuni“, între adevărul istoric şi ficţiune, între istorie şi poezie. Fără îndoială că jonglérii fără scrupule au putut încerca în mod abuziv să-şi acopere invenţiile cu vălul adevărului, dar istoricii denunţă fabulele lor şi îşi roagă publicul să nu facă nicio confuzie. Geoffroi Gaimar marchează bine ce este a sa Istorie a englezilor (Histoire des Anglais):

 

„Nici fabulă, nici minciună nu-i cartea-această,

Ci din adevărata istorie e scoasă.“

[„N’est pas cest livre ne fable ne sunge

Ainz est de veire  estoire estrait“.]

 

Istorie adevărată, dar şi simplă istorie, care înţelege în primul rînd să fie crezută literal. Pe cînd creştinii primelor timpuri începuseră să-şi construiască doctrina, ar fi putut foarte simplu să respingă Vechiul Testament, ale cărui învăţăminte erau prea adeseori contrare spiritului Evangheliei. Fapt e că ei l-au adoptat ca parte integrantă a moştenirii lor. Dar nu au putut admite să lase textului sacru valoarea sa literală, aşa cum se impunea ea evreilor. L-au supus, deci, unei reinterpretări radicale şi au căutat îndărătul a ceea ce el spunea, ceea ce voia să spună. De atunci, un spirit creştin a fost învăţat să distingă în Biblie, apoi în toate textele, litera de spirit, sensul literal de interpretarea alegorică. Or, acest sens literal este tocmai ceea ce întreaga cultură medievală numeşte sensul său istoric. Istoria ia lucrurile drept ceea ce sînt şi dă cuvintelor sensul lor primar. Chiar de cuvîntul e încărcat de interpretări alegorice, istoriceşte vorbind, Ierusalimul nu e nimic altceva decît acea cetate situată în Palestina. Singura ambiţie a istoricului e de a da relatarea literală a ceea ce s-a petrecut.

 

 

§ 2. Spaţiul şi timpul

 

Dacă îl urmăm pe Hugues de Saint-Victor, cunoaşterea istorică se reduce la trei date fundamentale: „persoanele datorită cărora se petrec evenimentele, locurile unde se petrec şi timpul cînd se petrec“. De altfel, Cicero o constatase deja, „faptele cer să li se urmărească ordinea exactă în timp, să li se descrie locurile“. Trebuie totuşi recunoscut că, în general vorbind, istoricii din Evul Mediu n-au resimţit ca indispensabilă situarea în spaţiu. În mod cert, pe urma lui Orosiu şi a lui Beda, unii istorici, mai ales istorici englezi, au ţinut să dea relatării lor o introducere geografică. Alţii, ca Lambert de Saint-Omer sau Mathieu Paris, au înţeles necesitatea hărţilor. Dar, începîndu-şi cronica universală, Otto de Freising se mulţumeşte să lichideze în cîteva cuvinte descrierea lumii şi să trimită pentru mai multe detalii la Orosiu. Şi numeroşi sînt cei care nu acordă nici această onoare geografiei. Făcînd loc unui dat fundamental al cunoaşterii istorice, Hugues de Saint-Victor se situa deasupra multor istorici ai Evului Mediu. Din contră, Cicero subliniase deja mai ales că istoria e martorul timpului, şi secole după el toţi au căzut de acord asupra acestei evidenţe că istoria se înscria în timp.

Istoricii păgîni vedeau istoria lumii sub o formă ciclică. Civilizaţiile se năşteau, înfloreau şi mureau una după alta. Istoria studia timpuri mereu reîncepute. Doar creştinismul a impus o concepţie lineară despre timp. Întreaga istorie a lumii, de la crearea sa pînă la sfîrşitul ei, se derula într-un singur timp. Un istoric creştin consecvent trebuia, deci, să urmărească printr-o singură mişcare întreaga istorie a lumii, de la crearea sa la sfîrşit. În cele şapte prime cărţi ale Cronicii sale, Otto de Freising merge de la Adam la vremea sa, dar a opta carte dă o povestire detaliată a sfîrşitului lumii. La începutul lui Speculum historiale al său, Vincent de Beauvais declară că va relata istoria lumii „ab initio seculi usque ad finem“. Şi, de fapt, această Oglindă se termină printr-un epilog tratînd în douăzeci şi patru de capitole de ultimis temporibus. Pentru a relata ultimele timpuri, ca şi pentru a relata  primele timpuri, Otto şi Vincent se apleacă asupra unor texte biblice. Gioachimo da Fiore însuşi nu vrea să fie nimic altceva decît un erudit utilizînd, pentru a înţelege scrierile profetice ale Vechiului Testament şi, deci, pentru a pătrunde misterul viitorului, metodele puse la punct, în secolul al xii-lea, de critica biblică. Nu există diferenţă de natură între istorie şi profeţie. De altfel, în bibliotecile engleze, la sfîrşitul Evului Mediu, cărţile de istorie şi profeţiile sînt cel mai adesea grupate împreună. Riguros vorbind, pentru un istoric creştin nu există decât un singur timp.

Este totuşi o diferenţă fundamentală între faptele trecute şi faptele viitoare. Anume că aceste fapte viitoare, chiar dacă Dumnezeu a aşternut un văl asupra derulării lor, nimeni nu poate spune cînd vor sosi. Nimeni, de exemplu, oricît de pasionat ar dori-o, nu poate spera să ştie cînd se va sfîrşi lumea. Cum o spune Lambert de Saint-Omer: „Niciun profet, niciun înger, niciun arhanghel, nici chiar fiul lui Dumnezeu nu cunoaşte vremea zilei Judecăţii, numai singur Tatăl“.

Există deci o diferenţă mare între evenimentele trecute, a căror dată e sigură, şi evenimentele viitoare, a căror dată, pentru a nu vorbi decît despre ea, este incertă. Resemnat, istoricul distinge, în cursul uniform al timpului, trecutul şi viitorul. Viitorul este domeniul profetului, dar istoricul îşi are regatul în trecut. Aşa cum precizează Henri Knighton în prefaţa cronicii sale reluînd historia testis temporum a lui Cicero, dar cu preocuparea de a înlătura orice ambiguitate: „istoria este martorul timpurilor trecute“ (testis transactorum temporum).

Limitat la trecut, istoricul înţelege cel puţin să-l acopere în întregime, de la începutul lumii pînă în vremea sa. Hélinaud de Froidmont, ne spune Nicolas Trivet, şi-a scris cronica ab initio usque ad tempus suum. Ranulf Higden şi-a propus să evoce istoria lumii ab initio macrocosmi usque ab nostram aetatem. Şi încă mulţi alţii, înainte şi după ei. În această ţesătură continuă care este timpul trecut, singurul moment decisiv este, ca să vorbim la propriu, moartea istoricului. Cît trăieşte, n-are nici un motiv de a nu-şi urma relatarea. Doar moartea sa îi pune capăt. Aici a pus punct final cronicii sale Sigebert de Gembloux, ne spune Guillaume de Nangis în anul 1113 (moriens finem chronicae suae fecit). Astfel, ne spune continuatorul lui Robert de Reading, şi-a încheiat Robert şi cronica şi viaţa (cronicarum, vitae quoquae suae, finem conclusit). Contrar păgînilor din antichitate, conştiinţa creştină medievală are, deci, foarte viu sentimentul unităţii timpului trecut.

Şi întregul travaliu al istoricului va consta, deci, în conservarea memoriei acestor vremuri trecute, memoria temporum, în povestirea faptelor timpurilor, gesta temporum, în descrierea timpurilor, temporum descriptio, în mai buna cunoaştere a „succesiunii timpurilor“, series temporum, în stabilirea certitudinii timpurilor, temporum certitudo. Ataşîndu-se mai ales cunoaşterii adevărului lucrurilor  înseşi, rostindu-şi dispreţul faţă de cronologie, proclamîndu-şi dorinţa de a studia mai mult faptele timpurilor decît timpurile faptelor, Pierre Venerabilul lua bine aminte la natura istoriei, îşi exprima ostilitatea faţă de istoria concepută tradiţional. Este neîndoielnic că pentru toţi istoricii Evului Mediu istoria era, ca şi pentru Engelbert d’Admont, „relatarea lucrurilor trecute în ordinea în care ele s-au petrecut“. Istoriografia medievală s-a situat rău în spaţiu, dar a trăit în timp însăşi esenţa sa. Asupra ei apăsa tirania cronologiei.

Introducere şi traducere de
Coriolan Alexandru 

Bernard Guenée

Istorie şi cultură istorică în Occidentul medieval

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)