Procesul episcopului Alexandru Rusu

 

Cristian Vasile

 

 

Sub comunism, Biserica Greco-Catolică şi personalităţile sale din secolul xx au constituit un subiect tabu atât în istoriografie, cât şi în literatură. Târziu a fost recuperat – şi doar parţial – episcopul Iuliu Hossu, unul dintre participanţii activi la Marea Unire de la 1918. Când şi când, figurile prelaţilor greco-catolici mai apăreau pomenite în memorialistică. S-a încercat valorificarea rezistenţei arhiereilor şi preoţilor uniţi în faţa regimului horthyst, mai ales în anii 1980, pe o linie cumva antimaghiară specifică sfârşitului de regim Ceauşescu, însă ei erau reprezentanţii unei Biserici în general nenumite; se prefera sintagma „Biserica românească“ din Transilvania, aceşti clerici fiind puşi alături de episcopii ortodocşi.

În 1989 apărea o carte de rememorări din timpurile stăpânirii maghiare a nordului Transilvaniei, datorată lui Iulius Payer (Pentru glia ştrămoşească. Amintirile unui fost condamnat la moarte, Editura Politică, 1989). Episcopul Alexandru Rusu era un personaj secundar al acestui interesant produs memorialistic, care se derula în parte la Baia Mare, oraş ocupat de Ungaria în urma Dictatului de la Viena. Numele prelatului nu era rostit până la capăt: apărea doar ca „episcopul Rusu“, un arhiereu – fără identificare confesională – prezentat în ipostaze mai degrabă contradictorii, nu doar ca rezistent faţă de regimul horthyst (pp. 21-24). Abia după decembrie 1989 s-a putut vorbi în România fără oprelişti semnificative – deşi cu vagi urme de autocenzură – despre Biserica Greco-Catolică şi episcopii săi martirizaţi de către regimul politic postbelic. Însă accentul a căzut în mai mare măsură asupra lui Iuliu Hossu (şi, poate, a tânărului episcop Ioan Suciu), cazul Alexandru Rusu fiind înfăţişat de multe ori – poate pe nedrept – în plan secund.

Un Sinod electoral întrunit la Blaj în martie 1946 l-a ales drept mitropolit al Bisericii Greco-Catolice pe Alexandru Rusu, episcop al Maramureşului. Prelatul nu a fost niciodată confirmat în funcţie din cauza opoziţiei guvernului Groza. Documentele organelor informative şi represive intrate în serviciul noului regim prosovietic i-au creat lui Alexandru Rusu, îndeosebi după momentul 6 martie 1945, o imagine de arhiereu „anticomunist“, prin urmare în percepţia noii puteri era un indezirabil. Cazul episcopului Alexandru Rusu este unul special, deoarece a fost singurul prelat greco-catolic (aflat în funcţie la momentul 1948) care a trecut printr-un proces (chiar sub formă de simulacru judiciar). Toţi ceilalţi arhierei uniţi au fost reţinuţi după 27 octombrie 1948, arestaţi şi întemniţaţi, însă în baza unor decizii administrative, la fel de arbitrare, fără a ajunge să fie implicaţi într-un proces şi fără a primi o sentinţă de condamnare (p. v).

Destinul său din anii postbelici a intrat în atenţia reputatului istoric clujean Marius Bucur, care i-a dedicat o întreagă carte – Ioan Marius Bucur, Culpa de a fi greco-catolic. Procesul episcopului Alexandru Rusu (1957), Cluj Napoca, Argonaut/Mega, 2015, 366 p. – , apărută cu sprijinul Bischöfliche Ordinariat Mainz. Volumul – întemeiat în cea mai mare parte pe documente din Arhiva cnsas – este alcătuit dintr-un amplu studiu introductiv, o extinsă prezentare în engleză şi un foarte consistent corpus documentar (în lucrare sunt redate 117 documente ce acoperă chestiuni dintre cele mai diverse precum: ancheta şi învinuirile aduse episcopului Alexandru Rusu, interogatoriile, procesul, recursul, rejudecarea, comutarea pedepsei, mişcarea petiţionară greco-catolică şi conexiunile sale cu preoţi rezistenţi şi cu episcopii reţinuţi în mănăstirile ortodoxe ş.a.). Lucrarea cuprinde aproape toate secvenţele esenţiale de istorie greco-catolică de după 1944, tratate cu atenţie la detaliu şi într-o manieră comparativă, plasând subiectul istoric în context internaţional, cu precădere est-european – desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Galiţia (Ucraina devenită sovietică), în 1946; destinderea întruchipată de aşa-numitul „Spirit al Genevei“ de la mijlocul anilor 1950; aderarea României comuniste la onu; revoluţia maghiară din 1956 etc.).

Alexandru Rusu a împărtăşit în mare parte aceeaşi soartă cu ceilalţi episcopi uniţi, cu diferenţa semnificativă că împotriva lui s-a mai încercat şi implicarea într-un proces (chiar din 1948), soluţie represivă la care s-a renunţat. A trecut prin mănăstirile ortodoxe, loc de izolare de masa credincioşilor greco-catolici, a căror Biserică fusese scoasă în afara legii la 1 decembrie 1948, apoi a fost încarcerat la Sighet, unde a petrecut aproape cinci ani. Eliberat în 1955, Alexandru Rusu se implică, mai întâi în nume personal, ulterior alături de confraţii săi, în redactarea de memorii către autorităţile de partid şi guvernamentale, petiţii prin care cerea intrarea în legalitate a cultului greco-catolic în numele libertăţii religioase, pe care formal România comunistă ar fi trebuit să o respecte ca proaspăt membru al ONU. Totul a culminat cu memoriul colectiv al episcopilor din 23 aprilie 1956, care a încurajat mişcarea petiţionară greco-catolică atât din mediul rural, cât şi din oraşe; a ieşit în evidenţă Clujul, unde la 12 august 1956 s-au adunat în faţa Bisericii Piariştilor de lângă Universitate câteva mii de credincioşi uniţi pentru a participa la slujba greco-catolică – eveniment fără precedent care avea să stârnească o cruntă represiune, soldată inclusiv cu anchetarea şi arestarea episcopului Alexandru Rusu, mai ales în contextul valului opresiv de după înfrângerea revoluţiei maghiare din noiembrie 1956. Marius Bucur încearcă să înţeleagă şi să lămurească această singularizare a prelatului, mai ales în condiţiile în care nu el era titularul Diecezei de Cluj-Gherla şi, teoretic, nu avea cele mai strânse relaţii cu preoţii care au celebrat la Cluj serviciul religios greco-catolic (Vasile Chindriş, Isidor Ghiurco), ci episcopul Iuliu Hossu. Aceasta este pe scurt povestea prelatului care – după un simulacru de anchetă şi proces – ajunge din nou în universul concentraţionar, unde a şi murit în 1963.

De ce au decis cei trei episcopi greco-catolici (Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan), în 1956, să implice clerul şi credincioşii uniţi (din clandestinitate) în acţiunea de revendicare a drepturilor, într-o amplă mişcare petiţionară, gest pe care l-au evitat în 1955, imediat după eliberarea de la Sighet? Ipoteza autorului, care este susţinută şi documentar, este aceea că la aceasta a contribuit şi decizia ierarhiei ortodoxe din vara anului 1956 de „consolidare a unificării bisericeşti“ (p. xxvi). De la Alexandru Rusu ne-a rămas mărturia sa impresionantă prin care a susţinut că s-a implicat doar în „validarea libertăţii de conştiinţă şi a liberului exerciţiu al cultului“ (p. v).

Pe lângă această operă de restituire biografică, Marius Bucur ne oferă şi o ediţie de documente extrem de bine alcătuită. Cartea este poate cel mai semnificativ pas postdecembrist pentru deplina recuperare şi reabilitare istoriografică a episcopului Alexandru Rusu. Tragismul din biografia prelatului, precum şi sfârşitul său de la închisoarea Gherla sunt relatate pe un ton calm, documentat, fără patetism exagerat şi, poate tocmai din acest motiv, convingător. Probabil, volumul anunţă şi beatificarea previzibilă, care s-ar fi impus poate mai devreme. 

Cristian Vasile

Procesul episcopului Alexandru Rusu

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)