Sculptorul poet

 

Radu Constantinescu

 

 

„Dacă s-ar plictisi să mai scrie versuri, Adrian Popescu şi-ar putea face oricând o profesie din critica literară.“ Iată că, peste ani (peste mulţi ani!... căci articolul datează din 2004), această afirmaţie a lui Alex Ştefănescu din România literară se dovedeşte a fi un diagnostic de o precizie care poate descumpăni, ţinând cont că instrumentele de cuantificare măsoară… inefabilul. Mărturie stă recentul volum al poetului, Grădina cu statui, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană, 2017, tipărit ca premiu al Festivalului Internaţional de Carte Transilvania 2016, Proba limbii române, pentru traducerile din Alessandro Baricco.

Grădina lui Adrian Popescu, fastuoasă, exuberantă, înfloreşte precum grădinile Semiramidei. La un prim nivel, „statuile“ – Portretele literare – sunt dedicate unor personalităţi cu rol formator în  devenirea poetului, selectate cu predilecţie din zona spiritualităţii ardelene din a cărei substanţă autorul se revendică, magiştri sau colegi de generaţie: membrii Cercului Literar de la Sibiu (Nicolae Balotă), echipa Stelei clujene (începând cu „întemeietorul“ A.E. Baconsky, apoi, după plecarea acestuia la Bucureşti, cu Aurel Rău şi colegii săi – Mircea Tomuş, Nicolae Prelipceanu, Octavian Bour)), magnificul Echinox (cu  legendarele, de acum, figuri ale lui Ion Pop, Marian Papahagi şi Petru Poantă), conexiunile cu mişcarea literară de peste munţi (Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu). Portretele refac biografia spirituală a comilitonilor din câmpul literei scrise, contextul istoric traumatizant, reclădesc din cioburi destine şi traiectorii existenţiale. Printr-un subtil joc de oglinzi, sunt evocaţi Ion Agârbiceanu şi Lucian Blaga, contemporani cu juna generaţie de la Steaua, spiritele tutelare ale „nevârstnicului admirator“, atras de „frumosul nepieritor“.

Evocările includ o bogată informaţie bio-bibliografică, indispensabilă unui verosimil remember istorico-literar. Şi totuşi, ele sunt mult mai mult decât simple fişe de dicţionar sau capitole de istorie literară; iar nici pe departe recenzii/cronici la volume apărute. Le-aş defini, mai degrabă, ca reflecţii pe marginea gândurilor încredinţate hârtiei de personalităţile evocate, care conturează portretul artistic (şi moral) al autorilor. Cu alte cuvinte, cu trimitere la titlul volumului, statuile sunt modelate de înseşi cuvintele celor aflaţi pe soclu, citaţi cu generozitate. Autorul – „par lui même“…

Adrian Popescu are forţa şi talentul (de critic?, de poet?) de a surprinde, în sintagme cel mai adesea aforistice, dimensiunea „statuară“ a autorilor. În opinia sa, A.E. Baconsky şi Petre Stoica „sunt amândoi autentici mittel-europeni, de la marginea imperiului, mai mult, ambii au modelul imperial, conştient sau subconştient, în structura lor intelectuală de poeţi cultivaţi“; Ion Pop, „un post modern bine temperat“, a clădit „negrăbit, dar tenace, cu perseverenţa maramureşanului, cu gustul de a construi al transilvăneanului, cu o sensibilitate moldavă, o sinteză, de fapt, profund românească“; Petru Poantă, „un condei alert şi tăios“, a căutat „sâmburele tare… fenomenul originar“ al ideologiilor literare; lui Nicolae Prelipceanu, „un om cu cele mai vii reflexe etice, un nemulţumit melancolic faţă de comportamentul tău şi al celorlalţi“, spiritul critic i se pare „principalul semn de normală civilitate şi de civilizaţie europeană.“

La fel de expresive, rod al lirismului său spiritualizat (poetul nu se dezminte nici de această dată!) şi al autenticităţii detaliilor surprinse, sunt şi portretele autorilor străini, dar, mai ales, portretele „cu cununi de lauri şi spini“ consacrate unor modele morale a căror devoţiune jertfelnică în serviciul naţiunii, sub semnul unor idei de la care nu au abdicat niciodată, le-a marcat decisiv existenţa (N. Steinhardt – „un intelectual interbelic din categoria lui Blaga sau Noica“, Vladimir Ghika – „prinţul beatificat“, Tertulian Langa, preot greco-catolic format în ambianţa profund europeană a Monseniorului Ghika, „un cruciat modern“ şi, nu în ultimul rând, Regina Ana.

În plin postmodernism, Adrian Popescu rămâne în evocările sale un clasic, un La Bruyère al secolului xxi. „Caracterele“ lui sunt izvorâte din intima cunoaştere a celui portretizat, dintr-o prietenie exigentă (eseul consacrat lui Nicolae Prelipceanu mi se pare exemplar în acest sens), dar, mai ales, din dragoste. O dragoste nutrită nu din dimensiunea christică a noţiunii (aşa cum ne-am fi aşteptat din partea unui apropiat al valorilor religioase, cum este Adrian Popescu), ci din cea sublim morală, din preţuire şi respect faţă de valorile culturii naţionale, din afinităţile cu cei evocaţi.

Periplul prin „grădina“ lui Adrian Popescu ne conduce, în ultima sa  parte, şi în zona luxuriantă a călătoriilor. Prelungire organică a portretelor, Italia mirabilis şi Carnete de drum continuă demersul introspectiv al autorului. Acesta călătoreşte ca să se înţeleagă mai bine pe sine, ridicând statuie patriei „de elecţiune“, cea dintre Adriatica şi Tireniană. Evocând „raiul terestru italian“ şi păşind „pe un teritoriu al mitului, al religiei şi al cotidianului iluminat de o cultură stratificată, un palimpsest de civilizaţii milenare“ poetul mărturiseşte: „Mie mi s-a părut că pământul şi cerul italian sunt cele mai apropiate de imaginea paradisului terestru.“

La fel ca în volumul din 1997, Italia subiectivă, notaţiile lui Adrian Popescu sunt nu simple note de călătorie, ci proză de o reală densitate artistică. Nu vom găsi aici nimic din entuziasmul frivol al voiajorului de ocazie sau din automatismele turistice gregare de tip Dacă e marţi, e Belgia… Autorul evocă Viena bisericilor baroce şi a muzeelor, a modernismului şi a Hofburgului imperial pentru a ajunge să vorbească despre colocviul „Şcoala Ardeleană – un moment european românesc. Budai-Deleanu şi Petru Maior – 250 de ani de la naştere.“ Exclamă: „Cultura înseamnă dialog nu excludere“ atunci când păşeşte în Alicante sau Valencia, cu prilejul lansării la Universidad de Alicante a unei antologii de poezie românească, tradusă în spaniolă, al expoziţiei lui Marcel Lupşe, sau al dezbaterii despre identitatea românească la Facultatea de Litere şi Filosofie. Ajunge şi la Novi Sad, „acest Blaj al sârbilor... oraş al Universităţii unde studiile europene cu dascăli străini sunt la mare cinste“, pentru a se bucura de prezenţa liricii româneşti la Festivalul internaţional de poezie. De altfel, leitmotivul acestor ultime pagini din volum rămâne poezia, cea care apropie suflete şi sensibilităţi, împacă mentalităţi şi îl inspiră pe autor să se întrebe retoric: „Poezia Psalmilor uneşte spiritual, ontologic, Răsăritul cu Apusul, Nordul cu Sudul umanităţii, amintindu-ne patria noastră din cer... Dar poezia arabă, chineză, rusă nu vi se pare că şi ea, în alt grad, îi apropie pe oamenii simpli sau pe intelectualii sofisticaţi? Poezia nu cumva umple golurile tensiunilor create de incompatibilităţi sau de inadecvare? Poezia nu e cumva un liant supracultural? De o simplitate genială.“

La finalul lecturii, mă simt, totuşi, obligat să mă delimitez de varianta dubitativă a lui Alex Ştefănescu din România Literară, pe care o invocam la începutul acestor rânduri. În faţa paginii albe, de vorbă cu sine însuşi, Adrian Popescu rămâne iremediabil un liric. Poetul copleşeşte criticul. Metafora guvernează scriitura celui care, cu verb dens şi suculenţă expresivă, încearcă să se obiectiveze pentru a ridica… statui. Grădina lui Adrian Popescu este încărcată cu rod bogat.

Radu Constantinescu

Sculptorul poet (Adrian Popescu, Grădina cu statui, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)