Medicul şi pacientul

 

Emanuel Modoc

 

 

Două debuturi ale anului 2015 au suscitat un oarecare interes datorită opţiunii tematice (mediul spitalicesc), dar şi lipsei generale de debuturi notabile. În aşa măsură încât volumele semnate de Robert G. Elekes şi Ionelia Cristea păreau a fi noile haine ale împăratului în lipsă de orice altceva. Dacă în aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio, poetul braşovean alege să îşi construiască poetica pe un suport safe de livresc (inclusiv prin intertextualitate şi ludic, în siajul unor Alexandru Muşina sau Cristian Popescu), Ionelia Cristea abandonează discursul poetic pe targa rece de la locul de muncă. O asemenea abordare sterilă ar putea fi considerată potrivită pentru tematica generală a volumului (cum de altfel a şi fost), la fel cum livrescul poeziei lui Elekes dă măsura detaşării faţă de limitele existenţiale ale instanţei lirice. Putem vedea, însă, cum aproape nimic memorabil nu poate rămâne din aceste debuturi şi că marele păcat al volumelor e felul, regretabil, în care şi-au impus propriile limite. Căci dacă Ionelia Cristea devine mult prea serioasă în încercarea ei de a da o poezie demnă, Robert G. Elekes e mult prea neserios, forţând poanta şi evidenţiind (auto)ironia până la limita extremă şi supărătoare a auto-peioraţiei.

Poezia Ioneliei Cristea ni se înfăţişează mai degrabă ca un volum diaristic, tăiat în versuri potrivite. Inventarierea la rece a mijloacelor medicale şi a maladiilor de care suferă pacienţii, plusată de câteva versuri prin care vocea poetică îşi interiorizează discursul în termeni de angoasă, disperare, criză, dă nota generală a întregului volum. Nu ştiu, însă, în ce măsură un asemenea proiect poate fi considerat relevant, căci mi-e greu să identific scăderi (sau ascensiuni) stilistice într-un volum relativ constant stilistic, dar al cărui nivel valoric e, abia, mediocru. Autenticitatea poeziei acestui volum e garantată doar de nucleul tare al inventarierii realităţii, marcantă doar prin brutalitatea ei, nu şi prin poeticitatea inerentă. Se poate, din capul locului, observa lipsa plasticităţii versurilor. Transcrierea, în regim de fişă sau de prescripţie medicală, limitează resorturile unei astfel de poezii la simple proceduri de diagnoză: „Mă examinează cu dispreţ, din cap/ până în picioare, fără jenă. Medic/ de familie, policlinică şi apoi/ cameră de gardă plimbat peste tot/ se ţine de cap şi ulterior varsă/ pe mine cheaguri de sânge absorbite/ rapid de halat. Tensiunea 200,/ sindrom X metabolic, pareză picior/ drept – probabil avc– când se/ ridică parcă pluteşte, dă din mâini/ energic îşi ia ochelarii,/ reţeta şi mă priveşte cu ură“.

Ciclul Tot ce a fost, profund intimist, e singurul în care efuziunile biografiste reuşesc, întrucâtva, să spargă ritmul prea cerebral al volumului. Versuri precum „creierele se deschid sub soare/ în interior alunecă metale încinse/ o încărcătură de energie sub vopseaua spitalului// în capătul curţii muzica se aude la rădăcina copacilor/ nu are putere să urce“ reprezintă apogeul stilistic al cărţii, iar secvenţele disparate ale acestui segment sunt, după bunul reflex autenticist, mult mai bine gestionate în economia volumului. Ieşită din sala de reanimare, poezia e, în sfârşit, reanimată, mai cu seamă în ultimele două cicluri, în care putem găsi câteva mostre demne: „erau toate acele zile/ când rămâneam ore în şir cu privirea pierdută/ când treceam nepăsători pe lângă oameni/ care se iubesc ferm şi constant// o lume în care orice lumină/ ar fi trebuit să remodeleze o transparenţă energetică// o lipsă pe care nu avea s-o completeze niciun alt gest“.

Noaptea de gardă putea fi un debut interesant tematic, măcar prin componenta de redare a lumii medicale post-tranziţie, însă lipsa unor mijloace fidele de înzestrare a discursului cu autenticitate, precum şi unele carenţe în imaginar fac ca poezia Ioneliei Cristea să nu depăşească, decât rar, valoarea stilistică a unei prescripţii medicale. E regretabil că scuza „scrisului ca act terapeutic“ e, tot mai des, o pârghie pentru publicarea unui volum de versuri în care, în afara transpunerii fruste a mediului spitalicesc, nu există mai nimic poetic. Terapeutic poate fi şi cititul.

De cealaltă parte a mesei de operaţie (sau a scaunului de intervenţie), volumul lui Robert G. Elekes pare să sufere de aceleaşi lacune, mai puţin cele de imaginar, doar că autorul peticeşte, ca un bun pantofar, golurile (oricum vizibile) cu doze sănătoase de livresc facil (referinţele culturale variază de la beatnici şi până la Blade Runner, cea mai sigură referinţă SF a zilelor noastre, destul de cunoscută unui public diletant pentru a nu fi cu totul obscură, dar destul de alternativă pentru a nu fi de-a dreptul comercială) şi de auto-ironie construită pe fondul unor glumiţe răsuflate încă de pe vremea gimnaziului. De fapt, cea mai evidentă trăsătură a poeziei lui Elekes e cea a auto-sabotării propriului discurs. Structurat foarte bine pe câteva paliere concrete (obsesia construcţiei, suprarealism zvăpăiat, imaginar maladiv, ludic, livresc, apetenţă pentru absurd, cu câteva tuşe urmuziene), volumul eşuează tocmai la capitolul execuţie, unde avem de-a face cu câteva eşecuri absolut lamentabile.

Să luăm şi poemul Cum se cade (notaţi discrepanţa dintre ludicul, în mare parte reuşit, al textului şi jocul ieftin de cuvinte dintre titlu şi primul vers „Patrocle este o fiinţă cumsecade“), care porneşte de la un pretext banal pentru a-şi mărturisi venirea pe lume, într-o notă umoristică. Ideea venirii pe lume a lui Patrocle pe o bandă rulantă industrială, consemnată cu mare patos în „Scânteia“, ca naraţiune legitimatoare pentru glorificarea forţei proletare şi a socialismului luminat, e una ingenioasă şi poate reprezenta o potenţială gură proaspătă de aer, dar sabotată prin opţiunile expresive şi prin răsturnările (citeşte poantele) facile. Bunăoară, naşterea este moşită de un personaj numit Groparu. Cum facilă e şi împărţirea amplului poem (în care Patrocle se află într-un lift care urcă) pe subtitluri numerotate descendent (etajul 21, etajul 20, etajul 19 ş.a.m.d.), pentru a nu exista niciun dubiu că autorul vrea, de fapt, să se vadă acolo o descindere în adâncimile intestine ale amintirii, subconştientului şi fiinţei umane! Şi, ca să nu existe realmente niciun dubiu, avem şi versul-tălmaci, care descifrează poemul: „Deşi liftul continua să urce cu aceeaşi nesimţire, lui Patrocle i se păru că se află în plină cădere“! Astfel, acest poem narativ, cu un real potenţial de artă poetică, îşi epuizează de la sine mizele prin auto-interpretare agasantă.

Dincolo de abilitatea incontestabilă de a mixa registre bine asimilate, aparţinând unor tradiţii poetice atât de-aici, cât şi de aiurea, sunt puţine locurile în care poezia din aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio pulsează liberă de limitele auto-impuse ale instanţei auctoriale. Chiar şi într-un poem foarte bun, deşi uşor pretenţios, precum Camera Obscura (sau Alekhine’s Defense), imaginarul alunecă într-un soi de corny dark phantasy à la Donnie Darko („Patrocle se vede în dulap atârnând/ de un umeraş, un înveliş/ gol, un costum de om/ ai cărui ochi pironiţi îl privesc şi văd/ un copil înfricoşat în noapte,/ pe al cărui chip realitatea/ se derulează ca-n film“). Aici, obsesia construcţiei de care pomeneam e cea mai vădită. Irelevante poetic, intertitlurile acestui amplu poem (care reprezintă o succesiune de mutări pe tabla de şah) îşi ratează ţinta: în loc să slujească poeziei, ele nu fac decât să accentueze senzaţia că poemele lui Robert G. Elekes sunt scrise pentru Robert G. Elekes, moment în care îţi dai seama că singurul interpret avizat al acestui volum e autorul însuşi.

Emanuel Modoc

Medicul şi pacientul (Ionelia Cristea, Noaptea de gardă, Bucureşti, Cartea Românească, 2015; Robert G. Elekes, aici îmi iau dinţii‑n spinare şi adio, Bucureşti, Tracus Arte, 2015)

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)