Viaţa lui Titu Maiorescu de Z. Ornea

comentată de Gelu Ionescu la Europa Liberă

 

Am primit de la distinsul nostru colaborator Gelu Ionescu trei materiale aparţinînd arhivei Europei libere şi, evident, arhivei personale a autorului lor. Este vorba despre comentariile pe care Gelu Ionescu le-a făcut, în anul 1987, la Viaţa lui Titu Maiorescu de Z. Ornea, recent apărută. Le publicăm, cu gîndul că în felul acesta reîntregim peisajul bătăliilor ideologice care s-au dat între scriitori şi puterea politică din ultimii ani de regim totalitar comunist. Cu alte cuvinte, punem la îndemîna istoricilor literari un document din istoria intelectuală a anticomunismului (A.)

 

 

[1]

 

Lipsesc culturii noastre acele scrieri care să înfăţişeze viaţa cărturarilor noştri de seamă – nu spun asta pentru a face cuiva un reproş, ci, pur şi simplu, ca o constatare. Căci, în cei numai 150 de ani de cultură modernă, nu putea fi făcut totul: dar mă gîndesc că poate printre cei mai tineri cărturari pe care îi avem să apară şi dorinţa de a le scrie, mai cu seamă că astăzi trăim într-un moment în care genul biografiei are mare succes, pretutindeni în lume, un moment în care şi alte culturi, mai vechi şi mai ordonate, mai dotate cu instrumente de lucru ca a noastră, cultivă genul, reactualizând nu numai operele, dar şi vieţile celor mai iluştri înaintaşi. Viaţa marilor cărturari români ai trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, refăcută din perspectiva documentelor şi, neapărat, a unei mentalităţi critice, poate avea şi o valoare de exemplaritate. Nu numaidecît obligatorie, pentru că există vieţi care nu au nimic spectaculos, nimic captivant, la prima vedere, după cum alte vieţi au putut fi marcate de evenimente sau de atitudini pe care cu greutate le-am putea numi exemplare. Viaţa unui cărturar a cărui operă a marcat dezvoltarea unei culturi poate interesa nu numai prin irepetabilitatea ei, prin ce are ea mai specific şi mai singular, dar şi pentru că ne poate spune ceva despre destinul naţional, despre configurarea acestui destin în cel al unui om excepţional, poate şi ca dotare, dar sigur ca forţă de înrîurire. Nu cred că viaţa lui Eminescu, de pildă, ar trebui să devină o paradigmă pentru toţi poeţii sau scriitorii români, chiar dacă geniul naţional are aureola pe care o cunoaştem, cum nu cred că viaţa lui Titu Maiorescu ar trebui să devină paradigma oricărei vieţi de om care a făcut din spiritul critic sensul unei vieţi. Dar cred că e nevoie să le cunoaştem cît mai în amănunt, tocmai pentru a evita „divinizarea“ lor – şi, odată cu această divinizare, reducerea lor, prin excesul encomiastic, la provincialitate: un pericol care pîndeşte şi care nu produce decît exageraţiuni de tip protocronic.

Reflectam la toate acestea după lectura primului volum al biografiei lui Titu Maiorescu semnată de Z. Ornea – o carte de care cultura şi literatura română aveau nevoie şi care corespunde acestei aşteptări din toate punctele de vedere. Hazardul şi istoria au făcut ca un foarte vast material documentar să devină accesibil numai în ultimele decenii – şi nu are rost acum să recapitulez toată istoria „Însemnărilor zilnice“ şi a „Epistolarului“ care, împreună cu alte fonduri de documente, au permis abia acum unuia dintre cei mai cunoscuţi şi valoroşi istorici literari din cîţi avem, Z. Ornea, să întreprindă o istorie a vieţii unuia dintre cărturarii noştri de cea mai mare importanţă. Cum ştim, nu au lipsit studiile critice despre opera maioresciană şi despre semnificaţia ei – Lovinescu, Călinescu, Vianu, Liviu Rusu, Nicolae Manolescu, Ovidiu Cotruş, Alexandru George şi alţii au adus mereu în actualitate personalitatea marelui întemeietor, discutînd asupra orientării criticismului maiorescian, asupra surselor lui şi, mai cu seamă, asupra semnificaţiei lui. Lipsea o viaţă a lui Maiorescu şi Z. Ornea a adoptat de aceea, cu deplină îndrituire, formula unei cărţi care să pună în valoare o vastă documentaţie: omul care a fost Maiorescu, cariera sa culturală, politică, didactică, dar şi intimitatea sa au în această recentă biografie o expunere amănunţită, vie, extrem de bogată şi de sugestivă, menită să completeze viziunea noastră asupra personalităţii lui Maiorescu, să repună în discuţie portretul său şi să deschidă apetitul pentru alte interpretări. O carte care reuşeşte aceste performanţe nu poate fi decît valoroasă, deci sortită să aibă un destin benefic, cel al cărţilor inevitabile pentru o cultură – indiferent cîte discuţii ar provoca şi va trebui să provoace.

Ceea ce m-a impresionat în primul rînd la lectura acestei biografii a lui Maiorescu este extraordinarul instinct al întemeierii pe care l-a avut mentorul Junimii, intuiţia sa precisă asupra viitorului unei culturi, luciditatea criticismului său; recitind o parte a Criticelor sale şi coroborîndu-le cu istoria luptelor lui Maiorescu pe scena vieţii culturale, politice şi didactice a ţării de la sfîrşitul secolului trecut, aşa cum sunt descrise de Z. Ornea, înţelegi sensul luptei sale, al consecvenţei cu care a urmărit şi servit orientarea unei Românii viitoare aptă să se încadreze în modernitate şi în rigorile vieţii continentului civilizat şi occidentalizat. Fie că acest criticism s-a exercitat în dispute filologice, istorice sau literare, fie că a intervenit în problemele învăţămîntului sau în cele ale instituţiilor culturale ale epocii, Maiorescu a văzut aproape întotdeauna just, o justeţe consfinţită de viitor, a formulat simplu şi firesc, a dat modelul exprimării intelectuale, teoretice, a oferit un model de gîndire şi o terminologie care scotea din izolare şi imprecizie. Cred că numai din această perspectivă poate fi înţeleasă existenţa sa, cu victoriile şi înfrîngerile ei, cu renunţările şi avatarurile ei, tacticile şi conjuncturismele ei, inevitabile.

În biografia sa, Z. Ornea discută, cum e şi normal, şi eşecurile lui Maiorescu, începînd cu renunţarea sa la o posibilă vocaţie filosofică precoce şi terminînd cu unele din orientările sale politice, dominate de conservatorism. Citind această biografie mi s-a părut revelator faptul că, după ce străluceşte la Terezianum, tînărul Maiorescu, ambiţios şi frămîntat, face o opţiune clară şi definitivă nu pentru meditaţia filosofică, nici pentru munca de cabinet, ci pentru o înarmare suficientă în vederea unei cariere publice la el în ţară: diplomele sale universitare, obţinute cu efort, dar în grabă şi pe un drum scurt, uneori facil, sînt nu numai expresia unui simţ practic timpuriu, dar şi a unui proiect de viitor care îl va duce acolo unde el dorea, deşi cu ocolişuri şi cu concesii. Maiorescu a rămas întreaga viaţă legat de studiu şi de Occident, de la care s-a hrănit în permanenţă, dar perfect conştient că pune viaţa şi cultura lui în scopul unei cariere de mare suprafaţă în ţara sa, care era diferită, din multe puncte de vedere, de tradiţia şi stabilitatea Occidentului unde studiase.

El călătoreşte patru luni pe an în Occident, citeşte cărţile şi revistele literare şi ştiinţifice în limbi de mare circulaţie, tot aşa cum renunţă pentru mult timp la catedra universitară pentru a practica avocatura care să-i asigure existenţa materială comodă, îngreunată de mari obligaţii familiale. Devine un mare orator, intră în politica ţării, se adaptează regulilor ei cultivînd Palatul şi societatea boerească cu un instinct social precis şi eficace. În polemică şi în viaţă publică, nu o dată, foloseşte argumente şi procedee pe care le repudia la adversarii săi, dînd dovada unei adaptabilităţi de invidiat şi care, desigur, a impus contemporanilor, în toate sensurile... Acest pragmatism structural al personajului este expus cu lux de amănunte de Z. Ornea care, însă, pare a regreta renunţarea lui Maiorescu la munca de cabinet şi la meditaţia filosofică, adîncită şi exprimată într-o operă de acest tip; pare a regreta, deci, că nu am avut un alt Maiorescu – dar atunci locul său real, cel pe care îl considerăm astăzi, ar fi rămas gol. Şi ne putem întreba dacă pentru cultura română rolul de întemeietor, de instanţă critică şi de autoritate culturală cu mare suprafaţă socială nu a fost mai important decît acela pe care l-ar fi putut juca un Maiorescu numai filosof, chiar de audienţă europeană, într-o cultură care avea mult mai multe de învăţat şi de fundat decît de dat lumii.

Imaginea unui Maiorescu „grand seigneur“, aristocrat şi, cel puţin în aparenţă, „olimpian“, spre care înclină portretul ce rezultă din biografia scrisă de Z. Ornea, imaginea unui Maiorescu cu un erotism de tip ţărănesc, propusă de Călinescu mi se par oarecum restrictive; citind această carte, văd în autor o structură de bürger central-european, în înţelesul în care Thomas Mann a făcut, în celebra sa carte Consideraţiile unui apolitic, distincţia dintre bürgerul german şi burghezul francez. Adică: simţ practic şi solidă cultură clasică, cosmopolitism, dar şi acut ataşament pentru obîrşie, conservatorism alături de liberalism, cult al civilizaţiei, dar dublat de circumspecţie faţă de noutatea imediată şi explozivă. Deşi toată viaţa sa a combătut direcţia culturală şi politică ardeleană, cea care fusese a tatălui său, Titu Maiorescu îmi apare ca un produs al unei tradiţii şi tipologii care nu se regăseşte nici în tradiţia boierimii române, nici în aceea a clasei de mijloc regăţene – clasă în plin asalt şi tributară modelului francez – ci, mai degrabă, îmi sugerează puternice afinităţi cu bürgerii ardeleni, formaţi şi structuraţi de o educaţie şi o tradiţie germano-vieneză. Este desigur o ipoteză sugerată de o carte atît de incitantă cum este această biografie.

 

(Transmis în 25 febr. 1987)

 

 

[2]

 

Mai sus, precizam că Z. Ornea şi-a întemeiat lucrarea pe un foarte vast material documentar care nu a devenit accesibil decît în ultimele două decenii: ni s-a păstrat „Epistolarul” complet al lui Maiorescu – în curs de editare – precum şi „Însemnările“ sale zilnice. Faptul că Maiorescu a făcut cópii după toate scrisorile pe care le-a scris în întreaga sa viaţă, încă din copilărie şi pînă în ultimele zile, este extraordinar la noi: cum în vremea aceea nu exista nici maşina de scris, nici posibilitatea fotocopierii, această muncă repetată ne spune mult despre firea marelui bărbat. Grija sa de a avea oricînd la îndemînă copia oricărui lucru scris de el, oricărei scrisori sau a oricărui curs sau conferinţă, arată, după părerea mea, o mare prudenţă şi, totodată, un mare scrupul intelectual. În fond, recopiind, Maiorescu mai „scria“ încă o dată un mesaj, de orice natură ar fi fost el. Poate că şi aşa se explică, cel puţin în parte, faptul (evident pentru noi astăzi), că limba sa, că limbajul său conceptual, intelectual este impecabil, mai modern decît al oricărui contemporan. Prudenţa sa este justificată, mai ales într-o societate minată de incertitudini sociale, morale, culturale; prudenţa sa este şi aceea a unui temperament ce se reprimă sau se ascunde, dar şi aceea a unei cariere pe care şi-o construieşte cu tot atîta ambiţie cît şi adaptabilitate. Cum se ştie, cum e intrat în legendă, Maiorescu îşi scria zilnic însemnările sale. Cînd au apărut, Însemnările au şocat prin consecvenţa cu care autorul lor nota cele mai mici sume cheltuite sau starea vremii, Maiorescu fiind un maniac al barometrului. Se ştie azi că singur, sau împreună cu cea de a doua sa soţie, a revizuit de cîteva ori textul complet al acestor Însemnări, eliminînd multe pasaje. Semnifică oare şi această rescriere altceva decît că Maiorescu şi-a cenzurat propria-i posteritate, cu aceeaşi grijă cu care îşi rescria corespondenţa? Însemnările sînt, deci, nu numai un fel de a mărturisi, dar şi unul de a ascunde. Care din ele a prevalat? – greu de răspuns. Desperările sale, ideea sinuciderii sau tentaţia, repetată, de a emigra în America, rămase în text chiar după atîtea cenzurări, sînt semne ale unei naturi mult mai patetice şi mai nebuloase decît au putut-o bănui contemporanii. Imaginea unui Maiorescu „olimpian“, care a făcut carieră timp de decenii este astăzi, pe drept cuvînt, aproape abandonată. Tudor Vianu observa cu justeţe, încă din 1940, romantismul structural al mentorului Junimii. Şi cred că avea dreptate – există un puternic filon romantic în constituţia tipologiei bürger-ului pe care o întrevăd.

Sigur de sine a apărut întotdeauna Maiorescu şi contemporanilor, şi posterităţii – o siguranţă care a fost una din cele mai eficace arme ale sale? Dar această siguranţă de sine nu este oare numai masca ce ascunde, compusă cu un mare şi tenace efort care merge pînă la crispare, care elimină, pînă la refuz aproape, orice simţ al humorului?

Dacă găsesc un minus în felul cum a conceput Z. Ornea biografia lui Maiorescu, atunci acela nu este, nici într-un caz, anume excesul de psihanaliză pe care i-l reproşează un oarecare Petru Rezuş în revista Săptămîna, ci timiditatea în specularea acestei contradicţii din adîncimile personajului cărţii sale. Z. Ornea nici măcar nu schiţează o încercare de critică psihanalitică – operaţie care nu ar fi fost nici neinteresantă, şi nici inutilă, dar pentru care era necesară o pregătire teoretică pe care nu o are nici el, şi nici un alt critic din România: articlierul din Săptămîna a găsit cîteva cuvinte din vocabularul criticii psihanalitice, cuvinte de altfel intrate de mult în limbajul criticii, şi a căzut pradă ignoranţei sale. Faptul că Titu Maiorescu a văzut în cariera şi în concepţiile tatălui său un model negativ, răsfrînt şi în campaniile sale împotriva direcţiei ardelene, nu cere numaidecît o interpretare de tip oedipian – paricidul spiritual apare tot atît de des în istoria culturii, cît şi admiraţia necondiţionată faţă de modelul patern. Sau, dimpotrivă, se cerea aprofundată pînă la ultime consecinţe; cum spuneam, văd în Maiorescu mai degrabă o structură ardeleană – în care respingerea „modelului“ patern nu e decît o etapă sau o componentă.

Dar, revenind la jurnal, găsesc cel puţin discutabilă afirmaţia lui Z. Ornea că, prin scrierea lui, magistrul „se defulează“ – şi cele spuse mai sus sînt numai una din probele pentru o altă viziune despre viaţa sufletească a întemeietorului Junimii.

Z. Ornea este insistent critic – uneori chiar prezumţios – faţă de orientarea conservatoare politică a lui Maiorescu. Criticismul maiorescian îşi are fundamentele în acest conservatorism – şi cred că la reapariţia Discursurilor parlamentare va fi necesară o judecată nepărtinitoare a echilibrului pe care atitudinea sa conservatoare, destul de moderat conservatoare, l-a reprezentat faţă de liberalismul epocii, deseori lipsit de simţ critic şi chiar de realism. România modernă datorează ceva şi acestui conservatorism moderat – şi va fi o eroare să nu îl înţelegem acum, din perspectiva istorică a unui veac de viaţă politică şi socială contemporană.

Primul volum al biografiei lui Titu Maiorescu, aproape 500 de pagini, se opreşte la anul 1887, cînd autorul Criticelor avea 47 de ani. Z. Ornea a publicat mai multe ample fragmente din al doilea volum care va fi consacrat ultimilor 30 de ani de viaţă. În aşteptarea lui, a istoriei unor ani de glorie şi de suferinţă ai marelui bărbat, imaginea sa, aşa cum a reconstituit-o autorul, are, indubitabil, o mare pregnanţă, aşa cum, de altfel, remarca şi N. Manolescu într-o impecabilă cronică din România literară. Ornea a scris şi o excelentă viaţă a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea – şi la apariţia ei a putut fi observată evidenta simpatie a autorului pentru personalitatea criticului socialist. Faţă de Maiorescu, Z. Ornea are, indubitabil, o mare, dar mai rece admiraţie – de unde şi un mai apăsat spirit critic faţă de izvoare. Dar nu cred, cîtuşi de puţin, că o comparaţie între cele două cărţi ar conduce la concluzia „ingratitudinii“ sau a „diminuării“ intenţionate a personalităţii lui Maiorescu, aşa cum s-a sugerat.

Figura lui Maiorescu este, deci, desenată cu toate trăsăturile ei exterioare precise: ambiţia şi orgoliul, demnitatea şi abilitatea, singurătatea dar şi „mondenitatea“ omului, echilibrul între oportunitate şi concesie, pe de o parte, şi rectitudinea ideilor şi a acţiunilor, pe de alta. Urmărim viaţa unui luptător de vocaţie care se impune, care respectă criteriile şi valorile, care respectă regulile democraţiei, instituţiile şi interesul ţării. Cerînd audienţă la Palat, Maiorescu nu uită să specifice suveranului zilele în care n-ar putea veni fiind ocupat cu cursurile universitare; rămas în Bucureşti sub ocupaţia germană din 1916, înaintea morţii, deşi adversar al războiului împotriva puterilor centrale, Maiorescu nu primeşte demnitarii germani şi nu dă curs avansurilor acestora. Dacă această carte are şi un caracter exemplar pentru cititorii ei de azi, atunci aceasta nu constă în a găsi în ea „modelul de viaţă“ al unui critic literar, estetician sau savant – ceea ce Maiorescu a fost numai în trecere –, ci acela al unui mare lider de opinie, al unei conştiinţe şi vocaţii de întemeietor, al unui om care a găsit o cale demnă şi eficientă între politică şi cultură, între valoare şi oportunitate, între patriotism şi europeism.

În istoria Ţării Româneşti din acest veac, cu deosebire în cea culturală, a fost auzită de nenumărate ori exclamaţia: „avem nevoie de un alt Maiorescu!“ Ori de cîte ori confuzia îşi întinde vălurile leneşe, umbra maioresciană este invocată, asemenea acelei a unui arhanghel. Scriind viaţa acestei autorităţi tutelare, Z. Ornea ne-a reamintit, a reamintit unui mare public, argumentele unei noi, poate mai necesare ca oricînd, invocări; chiar dacă invocarea nu este decît fantasma unei – poate tragice, poate numai învinuitoare – irepetabilităţi.

Deşi preocupat de politică, Maiorescu a mai avut răbdarea şi preocuparea de a susţine noua generaţie de junimişti şi cariera unor Pompiliu Eliade, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, C. Giurescu, Brătescu Voineşti, Rădulescu Pogoneanu, Rădulescu-Motru lui i se datorează. Sprijină debuturile unui Sadoveanu, Goga şi Iorga, girează reforma ortografiei din 1904, patronează reviste literare şi rămîne mereu sensibil la dezvoltarea literaturii naţionale.

Z. Ornea, în finalul cărţii sale, făcea o observaţie mai mult decît amară: Maiorescu nu are încă o statuie nicăieri în ţară – doar un bust în Cişmigiu. Această „omisiune“ e gravă şi simptomatică, atît pentru prezent, cît şi pentru… trecut. S-au înălţat monumente unor inşi care au însemnat infinit mai puţin sau chiar nimic pentru poporul român, Maiorescului niciunul.

Viaţa lui Titu Maiorescu de Z. Ornea este, desigur, altceva decît un monument, deşi valoarea ei ar îndreptăţi comparaţia. Voi cita deci în încheiere chiar finalul ei, final ce sintetizează semnificaţia personalităţii lui Maiorescu şi, sigur, a cărţii care i-a fost consacrată:

„Posteritatea maiorescianismului e nepieritoare. Ori de cît ori se înghesuie în prim plan aroganţa nonvalorilor, fanatismul şi prostia agresivă, confuzia planurilor şi a criteriilor, intoleranţa, demagogia patriotardă, minciuna tremolată, obnubilarea lucidităţii – se apelează, invariabil, la Maiorescu. E un antidot care nu a dat şi nu va da niciodată greş. E mult? E puţin? E covîrşitor.“

 

(4 martie 1987)

 

 

[3]

 

Al doilea volum al vieţii lui Titu Maiorescu, scrisă de Z. Ornea, volum apărut în urmă cu cîteva luni, cuprinde nararea ultimilor 31 de ani ai vieţii ilustrului bărbat, adică din 1886 pînă în 1917. Cercetare de mare amploare, totalizînd acum 900 de pagini tipărite, şi de mare însemnătate pentru cultura noastră, Viaţa lui Titu Maiorescu a cerut autorului ei, criticul şi istoricul literar Z. Ornea, ani mulţi de trudă; nu numai consultarea unui material critic imens, dar şi cercetarea unor surse încă inedite, caietele însemnărilor zilnice, precum şi Epistolarul lui Maiorescu - ambele păstrate şi abia în curs de editare. Din fericire păstrate – fără ele personalitatea lui Maiorescu ar fi rămas cu mult mai… misterioasă. Existenţa documentelor – şi încă a unor documente atît de intime, cum sînt Însemnările zilnice şi corespondenţa unei vieţi – nu face să înceteze discuţia cu privire la o mare personalitate a culturii sau a vieţii publice în genere ci, dimpotrivă, o incită. Căci dincolo de datele precise, de texte care luminează precis atitudini, stări, gînduri pe care opera nu le-a lăsat deloc să transpară, aceste documente devin temelia unor noi încercări de caracterizare, de portretizare sau de valorizare a gesturilor vieţii, unele din ele validînd sau invalidînd interpretări mai vechi care fuseseră expresii doar ale unor intuiţii. În cazul de faţă, o verificare a viziunii lui Z. Ornea va fi posibilă abia după ce întregul material de arhivă pe care l-a folosit va deveni accesibil oricărui interesat prin publicare. Cum această publicare ştiinţifică – asigurată de o impecabilă ediţie datorată Georgetei Rădulescu Dulgheru şi Domnicăi Filimon – va mai dura, monografia lui Ornea are şi meritul de a devansa cunoaşterea aprofundată a vieţii lui Maiorescu, o cunoaştere foarte necesară culturii noastre, mentorul Junimii fiind una dintre autorităţile noastre tutelare.

Ultimii 30 de ani ai vieţii lui Maiorescu sînt dăruiţi în primul rînd vieţii politice a ţării. Preocupările culturale nu dispar, fireşte, dar greutatea cade pe activitatea parlamentară şi ministerială a acum vîrstnicului bărbat. Viaţa sa particulară iese din criza divorţului, cea de a doua soţie, Ana Rosetti, dă mult mai multă linişte vieţii sale – şi de aceea moartea ei timpurie a însemnat una dintre cele mai mari suferinţe ale bătrîneţii lui Maiorescu. Rămîn turburate, stîngace, mai mult formale, relaţiile cu fiica sa, Livia, căsătorită Dimsza, aceasta neputînd uita romanul zbuciumat al căsătoriei părinţilor ei şi propria suferinţă ce a rezultat din această criză mai lungă de un deceniu.

Activitatea politică, aşadar, domină aceşti ultimi 30 de ani şi Maiorescu investeşte în ea aproape toată energia sa. Nu silit de împrejurări – pentru că nimeni nu îl împiedeca să se retragă –, ci hărţuit de ele, dar şi pasionat de ele. Biograful adoptă faţă de această activitate constantă şi principală a lui Maiorescu o poziţie dubioasă. Pe de o parte, afirmă la pagina 93 că Maiorescu era chiar şi „temperamental un om politic“, pe de alta, conchide la pagina 141 că, citez: „tragedia e că nu putea renunţa la activismul politic“. Nu socotesc această frază nefericită ca o simplă scăpare, pentru că biograful pare în genere satisfăcut cînd Maiorescu se bucură că „a scăpat de o corvoadă ministerială“ şi nesatisfăcut atunci cînd mentorul junimist se înhamă din nou la ea, chiar dorind-o. Maiorescu a fost un om politic, chiar temperamental cum observă Z. Ornea, – şi citind această carte ajungi la o concluzie ce poate fi susţinută, cu destule temeiuri – şi anume aceea că Maiorescu a fost şi un politician al culturii, schimbînd timpuriu accentul principal de pe cultură pe politică, tocmai pentru ca întemeierile sale culturale să vieze. „Trăia demult cu iluzia, spune Z. Ornea la pagina 141, pe care şi-o încuibase (fără să-şi dea seama?) din raţiuni oportune lui, că la noi creaţia intelectuală, aşa cum e practicată în Occidentul Europei, nici nu este posibilă, şi nici nu e utilă“. Probabil că Z. Ornea ar fi fost mai inspirat să scrie, nu era încă posibilă şi nu era încă utilă. Dar, de ce trebuie să socotim această judecată ca pe o... iluzie oportună, convenabilă, deci, celui care renunţase la filosofie, şi nu ca pe o convingere adîncă, care îşi vădeşte chiar importanţa capitală? E evident că la acel moment, creaţia intelectuală (nu ne referim la aceea artistică) din România nu era posibilă sau utilă, vreau să spun că nu se putea bucura de un cadru instituţional comparabil cu al Occidentului, era deci lipsită, dacă ar fi apărut, de ecoul, de răsfrîngerea şi... de utilitatea în ordinea unei întregi culturi. Părerea mea este că Maiorescu este – şi a devenit şi mai important cu timpul – exact pentru că a gîndit şi a acţionat în consecinţa acestei convingeri. Şi recunoscut că, graţie acestui fel de a vedea starea de fapte a unei întregi ţări şi culturi, graţie efortului său politic şi cultural, România a putut face, încă de atunci, paşi mari spre a deveni compatibilă cu Occidentul. Maiorescu a intrat de timpuriu în viaţa politică şi i-a acordat din ce în ce mai mult timp şi energie, nu numai dintr-o ambiţie a puterii, ci şi din extraordinarul său instinct al întemeierii şi consolidării unei vieţi civilizate şi unei civilizaţii aspirînd la modernitate şi soliditate instituţională. Nu a reuşit, din păcate, în multe din încercările sale de a legifera norme solide şi juste pentru învăţămînt sau alte instituţii – dar eşecurile au fost mai puţin importante decît chiar numai faptul că un om de talia şi cu concepţia sa luminată a contat mult în viaţa politică a ţării. Dacă Maiorescu ar fi gîndit toate acestea după ce ar fi existat un alt Maiorescu înaintea sa, judecata biografului său ar fi avut mai mult temei. Lovinescu, de pildă, sau alţi discipoli direcţi sau indirecţi ai lui Maiorescu, ai maiorescianismului mai bine zis, au putut gîndi altfel numai pentru că această convingere, opţiune şi acţiune a înaintaşului existase.

Mi-am formulat astfel obiecţia fundamentală pe care o am faţă de felul cum a înţeles Z. Ornea raportul dintre omul de cultură şi omul politic Maiorescu. Acest „regret“ pentru că Maiorescu nu s-a devotat mai mult culturii, nu a urmat o precoce dar superficială, cum s-a dovedit, vocaţie filosofică, nu a continuat în critica literară, nu şi-a subordonat viaţa intelectului său atît de dotat, apărea şi în primul volum al monografiei pe care o discutăm. În cel de al doilea, insistenţa în acest punct de vedere e mai accentuată. Faptul că, în aceşti ultimi ani, Maiorescu redactează prefeţele sale la volumele de Discursuri parlamentare, sau ceea ce a devenit Istoria contemporană a României, pe care unii exegeţi ai operei maioresciene o socotesc lucrarea sa... de primă însemnătate şi valoare, i se pare prea puţin biografului. Nu e o simplă coincidenţă că Maiorescu îşi dedică orele sale libere, răgazurile ce-i rămîn între politică, avocatură şi catedră unei opere cu interes în primul rînd istoric şi politic, abia în al doilea rînd, literar. De altfel, întregul criticism maiorescian, cel care ne-a rămas ca model, este o expresie a activismului cultural, mult mai mult decît al teoreticului. De aceea nu înţeleg de ce Z. Ornea încearcă să despartă atît de insistent pe Maiorescu, omul de acţiune publică, cu deosebire pe politician, de omul de cabinet, regretînd treptata şi progresiva eclipsare a celui de al doilea în favoarea primului. Acest „estetism“ al istoricului literar mi-e incomprehensibil.

Dacă instituţia maiorescianismului sau a junimismului a jucat rolul pe care l-a jucat în istoria ţării este pentru că s-a constituit ca o atitudine faţă de o întreagă realitate a ţării şi societăţii româneşti, nu numai faţă de cultura ei. Cum să uităm sau să ignorăm această evidenţă – acest exemplu – tocmai azi? Maiorescu a fost un politician conservator, dar deschis unor orientări liberale. Valorile şi erorile, importanţa maiorescianismului, a junimismului politic nu aci şi nu acum pot fi discutate. Mi se pare, deci, semnificativ faptul că Maiorescu demisionează din rectoratul universităţii pentru a protesta împotriva amestecului poliţiei în viaţa universitară, sau că cere în Parlament ridicarea pe timp de 5 ani a dreptului de a profesa avocatura pentru miniştri sau foşti miniştri, spre a evita orice posibilitate de corupţie sau influenţă – o cere fiind el însuşi avocat –; legea e respinsă, dar Maiorescu şi-o pune singur în aplicare. De ce? Pentru că logica politicii conservatoare, cu motivaţiile ei, chiar depăşită de istorie, este una şi necesitatea despărţirii puterilor în stat este alta. Progresul profund şi democraţia adevărată cu această despărţire a puterilor trebuia să înceapă în România acelor ani. Şi e Maiorescu cel ce a făcut-o!

(11 nov. 1987)

Gelu Ionescu

Viaţa lui Titu Maiorescu de Z. Ornea, comentată de Gelu Ionescu la Europa Liberă

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)