Scenografiile durerii

 

Iulian Boldea

 

 

Într-un dialog cu Dan C. Mihăilescu, Mihai Măniuţiu întreprinde o adevărată pledoarie pentru retractare, convocând, în acest orizont dens al sensurilor şi subînţelesurilor, ideea de risc, de reinventare perpetuă, de provocare şi de relativitate identitară, pe care conceptul augustinian al retractării îl poate presupune: „una din marile mele plăceri este să retractez şi să mă neg. Valéry spune că ne naştem mai mulţi şi murim unul singur. Eu zic altfel: m-am născut unul şi vreau să fiu mai mulţi. Şi-atunci, tot ce fac e «ca să nu fiu unul singur». Da, simt că nu există doar un dublu, ci există dubli şi că eu intru în joaca lor şi uneori devin jucăria lor şi asta îmi place. Încerc să-i provoc, prin ceea ce fac, prin aceste retractationes, prin aceste autonegări. Dacă ele nu sunt destul de radicale, destul de subtile, atunci provocarea nu îmi reuşeşte şi există într-adevăr riscul platoului, riscul să ajungi într-un punct şi de acolo să înaintezi doar aparent, pentru că mişcarea ar fi numai a decorului din jurul tău“. Regizor şi scriitor, Mihai Măniuţiu a montat sute de piese de teatru în ţară şi în străinătate, creaţiile sale regizorale fiind distinse cu numeroase premii. Cărţile de eseuri se remarcă prin originalitatea şi fermitatea ideatică prin care sunt puse în cauză statutul, întoarcerea sau redefinirea artei actorului: Redescoperirea actorului (1985), Cercul de aur (1989), Act şi mimare (1989), Despre mască şi iluzie (2007). Eseurile valorifică problematica psihologiei actorului sau fenomenologia reprezentării scenice, Mihai Măniuţiu relevând importanţa actorului „de reprezentare“ (actorul apt să restituie personajului o legitimitate identitară esenţială, prin apelul la trăirile cele mai adânci). Concepte demne de interes sunt cel de suprapersonaj (situat la confluenţa dintre personajul abstract al scenariului teatral şi actorul concret) şi cel de figură ludică. Relevante sunt reflecţiile eseistului asupra proceselor psihodramatice ale jocului actoricesc, asupra dedublării, ca fenomen plasat sub semnul libertăţii şi al autospecularului cathartic. Fragmentarismul, ambiţia sintezei, arhitectura ideatică suplă, tentaţia geometrizării sunt calităţile eseurilor lui Mihai Măniuţiu, în care atenţia la detaliul semnificativ se întâlneşte adesea cu viziunea sintezei, înregistrând complexitatea tectonicii întregului.

Schiţele din volumul Un zeu aproape muritor (1982) proiectează asupra realului aceeaşi scenografie a fragmentarului şi aleatoriului, cu decupaje minimale de detalii, gesturi şi portrete concrete, plasate în labirintul unui cotidian surprins în perpetua lui metamorfoză şi, în acelaşi timp, revelatorii şi prin aura lor simbolică, ce adastă îndărătul unui derizoriu ce nu încetează să-şi clameze urme mitice. S-a vorbit şi de o geografie carnavalescă a lumii, de reverii mitologizante, cu personaje himerice în care se pot recunoaşte elemente ale unui bestiar oniric teratomorf, prozatorul fiind parcă marcat de obsesia mutaţiilor figurative, a deplasărilor de sens şi de imagine, prin care se sugerează universul pulsiunilor abisale. Aventurile hingherului în Balkanya (2015) e un roman care ne propune, cum observă Dan C. Mihăilescu, o cheie a concepţiei teatrale a lui Mihai Măniuţiu, o „lucrătură de monstruozităţi“, într-o scriitură rafinată, paradoxală şi demonică.

Volumul Vertij (2014) conţine poeme scrise în tonalităţi sumbre, care „au ca substrat psihic suferinţa, nostalgia, poate compasiunea faţă de fiinţele reale care în mod ocazional – o, ocazionalul goethean! – i le-au declanşat“ (Marta Petreu). Între încântările mirajului copilăriei şi deziluzia care rupe vraja mitizărilor de orice fel se desfăşoară fluxul poemelor, de la primul poem, care reconstituie vârsta edenică a copilăriei („în vremea copilăriei mele soarele nu apunea niciodată/ trebuia să caut noaptea şi luna prin beciuri/.../ ştiam că se schimbă orele şi că e o altă zi/ numai după / sunetul diferit al chimvalelor/ din glasul dragonilor care decolau sau aterizau“ (pe vremea aceea), la ultima poezie în care e surprinsă „împărăteasa în cîrje“ care deschide „alt ev“ „în ziua cînd s-a ridicat prima oară din pat/.../ s-a ridicat s-a dat jos din aşternuturile bolnave/ şi bizanţul s-a prăbuşit/ iar cîrjele ei au înflorit în alt ev/ glorie celui de sus“. Transparenţele versurilor, nostalgia netrucată, melancolia grea, fără cuvinte, de o gravitate solemnă, configurează scenarii ale naşterii şi ale renaşterii, într-un peisaj halucinant, de sfârşit de ev şi de lume, ca în poemul sunt iarăşi departe: „sunt iarăşi departe de ţară în micul meu paradis de peste ocean/ ce bine că o să mă întorc ce bine că o să mă întorc /acasă/ curînd/ de cînd sunt aici departe clopotele de alarmă nu mai sună în fiecare noapte/ nu mă mai trezesc într-o baltă de sudoare şi/ nu mă mai felicit de unul singur/ că am supravieţuit unui mic stalingrad/ ... extratereştri... parcă am fi pe planeta lor/ unde oricum o să ne naştem din nou/ şi aia va fi prima naştere că asta nu se pune la socoteală“. În 2016 este publicat volumul de poezie TU. Comentând poemele lui Mihai Măniuţiu, criticul Ion Pop observă că acestea „surprind de data aceasta prin alt joc, al «copilăririi» invocate cândva de Arghezi. De fapt, modelul din infrastructura viziunii lui Mihai Măniuţiu cred că e mai curând cel din Psalmul lui Lucian Blaga, care evoca vremurile când, copil, jucându-se cu Dumnezeu, îl«desfăcea ca pe o jucărie». [...] Sentimentul de părăsire, clamat chiar în termenii celui abandonat pe cruce de Tatăl, pătrunde totuşi în poeme, unde se aude şi strigătul din adânc al psalmistului, însă subtil surdinizat, difuz, cu o tandră discreţie elegiacă. E tonalitatea ambiguă ce domina spaţiul de interferenţe nostalgic-luminoase propus în aceste pagini de autentică poezie“.

Avionul fantomă (Tracus Arte, 2017) are ca element simbolic generator dominant figura tatălui, prezentă încă din poemul liminar, într-un registru al evocării catharctice, în care propensiunea spre imaginar şi accentele tragice se întrepătrund („tata a fost pilot de recunoaştere în cel de-al doilea război mondial/ pilot de elită s-a umplut de cicatrice şi decoraţii// peste ani şi ani – în agonie –/ legat şi de încheieturile mâinilor şi de glezne/ cu feşe murdare pe patul de spital /…/ s-a ridicat trăgând de feşe a îndoit patul l-a rupt/ şi poate că atunci a ţintit şi a tras/ în cine trebuia să tragă/ după care a murit/ de fapt/ tot ce ştiu/ e că a ţintit foarte sus/ şi nu înspre pământ“). Avionul tatălui devine un simbol-sinteză, o lume cu geografie terifiantă şi cu mecanisme proliferante, unde „era greu de manevrat din pricina forfotei/ atâtor maşinării şi aripi entuziaste“, dar unde, de asemenea, „înviau tot felul de chestii/ care nu erau predispuse/ în mod normal/ la înviere“. Dincolo de registrul imaginativ carnavalesc, în care avionul joacă rolul de nucleu simbolic, ludic şi fantezist, în volum sunt integrate poeme şi viziuni ce înregistrează scene de existenţă concretă, în care suferinţa e deposedată de orice reflex mitizant, iar dincolo de traumă se întrevăd vagi proiecţii onirice („mama îl spăla din cap până în picioare/ pentru că tatăl meu refuza să se mai îmbăieze/ dacă nu i se dau înapoi avioanele pe care a zburat// mama îl spăla zilnic iar el tremura şi zicea/ doare/ nu mă mai spăla/ doare mai tare decât îţi poţi închipui/ am căzut cu avionul în Antarctica/ o să dorm curând/ printre gheţari/ nu mă trezi“). Alteori, tonul neutru, alb, tehnicizant parcă, sugerează o standardizare a emoţiei, ca în o litanie a tatălui meu („procedura standard cere să nu ne mirăm/ să ne înfricoşăm/ cu măsură/ să nu credem că-i vorba despre noi/ să ne-nchipuim că li se-ntâmplă doar celorlalţi/ şi/ cel mai adesea/ din vina lor“). Într-o altă litanie, corporalitatea devine diafană, poemul e alcătuit din transparenţe şi iluminări, din întuneric concentrat şi diafan („trupul meu/ e curat/ lumina nu îl atinge/ iar întunericul s-a adunat tot/ într-un singur ghem/ mic-mic mic de tot/ undeva/ în stomac/ trupul meu este/ aproape curat“). Transparenţe şi purităţi transmit şi poemele dedicate lui filip, cel care „vorbeşte o limbă/ de neînţeles“, care „nu ştie geografie“, dar al cărui „zâmbet îi vine de minune“ şi este „unul singur/ suveran şi/ fragil“. Poemele lui Mihai Măniuţiu revelează scenografii ale durerii, iluzorii şi carnavaleşti imagini ale sinelui şi decupaje ale concretului din care se detaşează proiecţii simbolice, restrânse drastic la scara unui minimalism figurativ.

 

Iulian Boldea

Scenografiile durerii (Mihai Măniuţiu, Avionul fantomă, Tracus Arte, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)