Poezia vie

 

Ovidiu Pecican

 

 

Apariţia unui volum cuprinzător de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu – Am reuşit să rămân eu însămi. Interviuri 1994-2016 (Iaşi: Ed. Polirom, 2016, 240 p.) – permite un alt fel de apropiere de universul literar, de imaginarul poetic şi de concepţia de viaţă a renumitei poete. Meditaţia ei, răsfirată într-un buchet de formulări din durata vieţii mature, aruncă asupra poeziei o lumină tranşantă şi gravă. La aceasta contribuie, fără îndoială, un anumit mod al aşezării de sine în existenţă, lecturile filosofice ale autoarei şi un proces de meditaţie profundă. Asumat ca preocupare continuă, consecventă, care transportă discuţia despre specificul poeziei în sfera metafizicii, acesta din urmă, manifestat cu prilejuri colocviale într-o manieră teoretică, jalonează într-o manieră proprie discursul care subîntinde poezia. De aceea, despre ea se spune: „De cele mai multe ori, Poezia exprimă disperarea că lumea aşa cum este se poate prăbuşi din lipsă de Frumuseţe şi proiectează, fie direct, fie indirect, lumea aşa cum ar trebui să fie“ (pp. 224-225). Este un gând care pune faţă în faţă realitatea nemijlocită a lumii şi idealitatea ei, evidenţiind precaritatea şi fragilitatea unui mod al existenţei condiţionat de Frumos, conturează cadrele între care dinamica poeziei pierde orice gratuitate, chiar dacă precipitatul ei rămâne evanescent, volatil şi deschis către transcendent.

De altfel, din această mediere între real şi (im)posibil derivă şi condiţia specifică a poetului, aşa cum o întrezăreşte scriitoarea. Darul liric nu este, pentru Ileana Mălăncioiu, prilej de exuberanţă şi de festinuri. Dimpotrivă, el semnifică o povară copleşitoare, tragică şi aspră. „Martiriul acelui sfânt care-şi duce pielea în spate, pictat în biserica de la Densuş, este, într-un fel, şi martiriul poetului.“ (p. 34). Faptul, care subîntinde, într-un mod imposibil de ignorat, întregul parcurs al poeziei cuiva care are vocaţia tragică sau luciditatea necruţătoare a autoarei, aduce un plus de chin chiar şi acolo unde, precum în volumul Urcarea muntelui, „în care este redat calvarul nostru, al tuturor...“ (p. 65), rostul poeziei era acela de a acompania adecvat coşmarul propriului popor, al semenilor oprimaţi nu doar de o conjunctură istorică nefastă, ci poate chiar prin condiţia care le era rezervată. Nu este, de aceea, de mirare că pentru Ileana Mălăncioiu „un poet este sau nu este“ (p. 34); tertium non datur. Nuanţele pot surveni în această situaţie doar după stabilirea adevărului fundamental al condiţiei respective. Vehicul al transferurilor între un regim şi altul al existenţei, între diversele niveluri suprapuse ale vieţii, literatura şi, în speţă, cea lirică, joacă un rol psihopomp, având virtuţi spirituale majore: „Ca şi credinţa, scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii“ (p. 40). El se reazemă, însă, pe un anumit regim al percepţiei transcendente, ceea ce o determină pe Ileana Mălăncioiu să vorbească despre „Starea de Graţie pe care o presupun atât Credinţa, cât şi Poezia“ (p. 225).

La fel precum coerenţa profetică, „lumea Poetului adevărat, ca şi lumea reală, nu poate fi explicată cauzal“ (p. 225). Pe lângă faptul că o asemenea afirmaţie semnalează pe seama bardului autentic darul de a depăşi fenomenologicul, ea îi atribuie şi harul pătrunderii directe în miezul lucrurilor: „cred că poetul adevărat are capacitatea de a percepe esenţa...“ (p. 95).

Astfel, afirmarea poeziei se produce înafara şi chiar deasupra colii de hârtie, a scrisului, chiar dacă prin acestea: „Poezia nu e doar un text, ci şi un mod de existenţă. În ultimă instanţă, ea te învaţă că sensul vieţii poate fi chiar această căutare înfrigurată a absolutului, care nu poate fi atins niciodată“ (p. 72). Pe scurt, „constituie zona cea mai pură a creaţiei literare“ (p. 62).

Ileana Mălăncioiu o mai spune o dată: „Poezia este creaţie într-o măsură mai mare decât orice alt gen literar şi nu constă doar într-un text, ci şi într-un mod de existenţă. Ca şi disperarea şi sfinţenia, ea este general umană doar ca posibilitate, dar e necesară pentru că în această posibilitate rezidă speranţa că Frumuseţea ultragiată ar putea salva lumea, aşa cum spune Dostoievski prin intermediul prinţului Mâşkin, care a fost creat după modelul christic“ (p. 224). De pe acest versant de convingeri, mărturisirea directă vine pentru a confirma calea aleasă şi a-i retrasa drumul în sens invers, până la anticul poet tragic: „ceea ce scriu eu constituie un elogiu adus vieţii, chiar din imperiul morţii, aşa cum se întâmplă în tragedia lui Sofocle“ (p. 69).

Prin astfel de poziţionări, nu poezia Ilenei Mălăncioiu creşte, căci ea străluceşte la intensitatea combustiei bine ţinute sub presiune pe care înseşi versurile ei o exprimă. Ceea ce se exprimă şi se edifică, totodată, astfel, limpezindu-se şi dobândind contururi ferme şi austere, este statura intelectuală a autoarei, spirit reflexiv de profunzimi abisale. Poate că un gânditor precum cel care, în Pădurea Neagră, încerca, de la o vreme, să surprindă înţelesurile abisale, deşi diafane, ale fiinţei, mai degrabă din poezia lui Hölderlin şi Stefan George decât din discursul speculativ al anticilor greci, precum o vreme înainte, ar fi găsit un spirit afin în poeta româncă ce preciza cândva că „nu cred că poezia este mai înrudită cu filosofia decât cu muzica ori cu matematica, dacă avem în vedere partea de creaţie a acestora. Cred, în schimb, că legătura dintre poezie şi filosofie e mai înşelătoare şi – ca atare – mai periculoasă“ (p. 31). În schimb, „Întrucât are ca sens depăşirea acestei îndoieli chinuitoare şi, implicit, învierea spirituală, poezia este înrudită substanţial cu credinţa, indiferent dacă autorul ei este ori nu este conştient de lucrul acesta“ (p. 226). Ancorarea ritualului poetic între arte şi ştiinţe, între formele de cunoaştere şi cele de expresie se face, cum se vede, cu accente proprii. S-ar zice că sunt cuvintele unei discipole pitagoreice tardive, atente la valoarea sacră a numărului – mai evidentă în cifra care cuprinde câte silabe, câte cuvinte şi câte versuri alcătuiesc, după vreun reţetar formal, poezia, dar şi la valoarea muzicală a acestora, cea care la origine era asociată simbiotic cuvântului. În plus, cu chibzuinţă şi în chip întemeiat, scriitoarea se poate întreba dacă iubirea de înţelepciune a filosofiei poate fi într-o la fel de intimă relaţie cu discursul poetic ca şi actul de credinţă al spiritului religios. Astfel, Ileana Mălăncioiu îşi plasează meditaţia undeva între înălţimile mişcătoare ale gândului şi adâncimile abisale ale travaliului poetic, explorând cu un instinct unic, în clipele de graţie ale conceperii poeziilor sale, toposul către care se deschide creaţia ei.

Nu este de mirare că un anume sens al miracularului – mai mult decât al miraculosului – îşi face loc şi în sensibilitatea acestei autoare care, altminteri, se aşează la o distanţă vizibilă de Blaga: „Acea zonă liberă de prejudecăţi, unde ţi se instalează aproape fără voia ta poezia cuiva, îşi are misterul ei, care nu poate fi dezvăluit în termeni exacţi şi reci“ (p. 64). Vibrând la creaţia unui confrate ales – este vorba despre Virgil Mazilescu –, Ileana Mălăncioiu spune despre acesta că „pleacă de la convingerea că poezia nu e strigăt, ci scâncet, şi pune accentul pe expresie, dar, după ce suceşte limba pe toate părţile, ajunge să simtă criza cuvântului pe propria piele şi să mărturisească acest lucru direct şi concis, într-o formă revelatoare pentru starea în care se află, aşa cum ar fi făcut-o Bacovia“ (p. 220). Este, de astă dată, nu doar o chestiune de dozare a intensităţii discursive, ci şi o adevărată dramă a epuizării limbajului, fapt consumat ca o criză a fiinţării proprii. Bacovia, Mazilescu, Emil Botta sunt spirite a căror proximitate nu o stânjeneşte pe autoarea Urcării muntelui, ci dimpotrivă, îi alcătuiesc anturajul în acest exerciţiu permanent de golgotă poetică. „Mai greu este când nu scrii şi ai sentimentul că în haosul ăsta nu vei putea regăsi Cuvântul. Nu fiindcă ai vrea neapărat să-ţi măreşti «capitalul», ci fiindcă, atât timp cât eşti încă viu, nu poţi accepta gândul că totul s-a terminat“ (p. 50). Neputinţa – momentană sau definitivă – a poetului dobândeşte aici forma unui tip anume de demnitate, inaccesibil altora; unul a cărui splendoare vine din harul care îi îngăduie posesorului acestei bogăţii învecinarea cu Logosul, accesul şi intuiţia lui.

Există şi reguli nescrise, tacite, ale tagmei poeţilor, pe care Ileana Mălăncioiu le ştie şi le şi spune. După ea, „poetul vorbeşte chiar despre sine şi nu poate să facă asta mai mult decât se cuvine“ (p. 213). Ar fi vorba, cu alte cuvinte, despre o exhibare de sine a cărei măsură trebuie să o dea un bun simţ artistic şi un echilibru moral pe care creatorul autentic trebuie să le simtă şi să le interiorizeze. Pe de altă parte, nu îi scapă nici conexiunea dintre starea existenţială poetică şi vârsta (nu doar exterioară, ci şi interioară) a rapsodului: „Vrem, nu vrem, poezia ţine de tinereţe“ (p. 34). Tinereţea biologică sau tinereţea ca stare de spirit, ca expresie a ebuliţiei creatoare, a generozităţii şi a vitalităţii autorului este vizată aici?

Răspunsul îl poate da fiecare ins confruntat cu condiţionările propriei fiinţări. Iar răspunsurile sociale şi politice la dilemele poetului pot rămâne străine cu totul de substanţa şi de calitatea provocării artistice la care îl invită viaţa personală prinsă, vrând-nevrând, în ţesătura istoriei: „nu trebuie să-ţi trădezi Poezia în numele nici unei revoluţii. [...] ... Poezia nu poate să facă decât revoluţii de natură spirituală..., acestea sunt cele care pot să ducă la o renaştere a umanităţii“ (p. 225). Drept care, se confesează Ileana Mălăncioiu: „cea mai mare grijă a mea de acum este să nu fac în libertate ce nu am acceptat să fac sub teroare. Fiindcă nimic nu mi se pare mai cumplit decât gândul că ai putea să fii un om mort înainte de a fi murit“ (p. 73). Moartea morală a poetului pare să fie, în cugetarea Ilenei Mălăncioiu, echivalentul morţii termice a universului. Ea este Moartea, pur şi simplu. Sub ameninţarea acestei expieri cu anticipaţie se desfăşoară întâmplările din zodiacul autorului liric.

Parte din ele ţin de succesiunea faptelor şi a împrejurărilor ce se prăvălesc asupra lui dinafară, parte – vin dinspre experienţele devenirii interiorităţii sale în contact cu marile teme ale condiţiei umane. „În «călătoria mea spre mine însămi», un rol esenţial l-au avut, pe de o parte, teroarea istoriei, pe de alta, faptul că în anii de formare m-a preocupat problema tragicului, care presupune asumarea unei vinovăţii şi a unei responsabilităţi pentru refacerea echilibrului pierdut“ (p. 76). Observaţia aceasta cu caracter autobiografic are o importanţă deosebită în înţelegerea aşezării specifice a poetei în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Ea presupune însă şi conştiinţa perisabilităţii şi a provizoratului vieţii, căci „viaţa omului nu este decât o suflare şi [omul – n. O. P.] nu are cum să rămână nevinovat în faţa lui Dumnezeu, a cărui putere este nelimitată“ (p. 76).

Decriptarea tragicului, în intimitatea stabilirii propriilor repere, vine nu doar ca acceptare a vinovăţiei. Ea poate surveni şi pe calea lecţiei păcatului originar pe care o prilejuieşte apartenenţa la creştinism (adică, în termeni culturali, la civilizaţia europeană cu rădăcinile ei bine înfipte în solul perimetrului Ierusalim – Alexandria – Atena – Roma), ci şi ca ideal al unei clasicităţi de formulă greco-latină, al simetriei şi cumpănirii formale. În acest fel, se conturează şi autosituarea la o răscruce care, din geoistorică şi de civilizaţie, devine, prin decantări de substanţă, una moral şi estetic axiologică. Astfel, prin reperele ei, atitudinea respectivă, generatoare – dar şi verificatoare – de atitudini şi de coordonate lirice, se plasează în chiar inima universalităţii şi a axialităţii artei literare europene, a uneia dintre căile regale ale acesteia.

Cu o asemenea concepţie despre arta, în care excelează şi misiunea care îi revine scrisului, se înţelege fără dubiu că Ileana Mălăncioiu nu este un spirit hedonic. Ea îşi declară fără ezitări sursele fundamentale: „mă obsedează cartea lui Iov“ (p. 51). Omul este în voia Domnului, victimă proeminentă şi deplin expusă, în vulnerabilitatea sa, pariului îngăduit de Creator cu Întunericul şi Pustiul. Literar vorbind însă, „influenţa cea mai mare asupra mea au avut-o Shakespeare şi Dostoievski, de la care am învăţat să citesc altfel şi cartea vieţii sau a lumii“ (p. 69). În această balansare nesigură, ilustrată cu forţă artistică uluitoare de cei doi titani, doar „Dumnezeu ştie când se poate transforma viaţa în artă ori arta în viaţă“ (p. 63).

Experienţa finitudinii şi a limitelor fragile caracteristice omului i se impune astfel cu forţă, imperativ: „Am un acut sentiment al morţii, care cred că ţine de firea mea, dar ieşirea lui la suprafaţă nu e fără legătură cu anumite imagini crude care mi-au marcat într-un fel copilăria“ (p. 47). Totuşi, nu încap dubii cu privire la priorităţile în absolut, căci „viaţa este valoarea supremă, iar moartea este răul absolut. Dar cred că există situaţii în care pierderea sensului vieţii şi moartea psihică sunt şi mai greu de acceptat decât moartea“ (p. 62).

Ceea ce i se impune cu evidenţă, peste ani, Ilenei Mălăncioiu este că „nu ne aflăm în cele mai prielnice vremuri pentru poezie...“ (p. 63). Cu toate acestea, confruntarea cu această realitate nu înseamnă nici abandon, nici resemnare. „Nu am scris niciodată cum ar fi vrut alţii, ci cum am crezut eu...“ (p. 56), se mărturiseşte demn şi fără emfază artista cuvântului. Rămâne doar regretul că „dintre toate păcatele lumii în care trăim, cel mai mare este Urâtul“ (p. 227). Contra generării şi perpetuării lui poeziei îi revine un loc de căpetenie. Tocmai de aceea, „Poate că vom fi siliţi să reinventăm acea poezie vie care să fie din nou aşteptată...“ (p. 12) Căutarea, descoperirea şi întreţinerea focului sacru al poeziei vii par să fi fost şi să continue să fie misiunea liber asumată şi mereu împlinită la o cotă valorică înaltă a creaţiei Ilenei Mălăncioiu. 

Ovidiu Pecican

Poezia vie

» anul XXVIII, 2017, nr. 10 (329)