Gustavo Romero

Despre Cioran în Argentina

 

 

Gustavo Romero (Buenos Aires, 1984) este doctor în Filosofie la Universitatea din Buenos Aires, specializat în filosofie contemporană, în mod deosebit gândirea franceză: Foucault, Cioran, Deleuze. În teza de doctorat, coordonată de filosoful româno-argentinian Tomás Abraham, a examinat convergenţele şi divergenţele dintre Michel Foucault şi Gilles Deleuze, axându-se pe noţiunea de viaţă. În prezent este bursier postdoctoral al Consiliului Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică din Argentina (conicet) şi cercetează problematizările privitoare la adevăr şi istorie în operele lui Foucault şi Cioran. Lucrează ca profesor la Universitatea din Buenos Aires. (C. V.)

 

 

 

Ciprian Vălcan: Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?

 

G.R.: Prima apropiere de opera lui Cioran a fost motivată de dorinţa mea de a mă înscrie la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Buenos Aires. Aveam 17 ani. Prima carte pe care am citit-o a fost De l’inconvénient d’être né, în traducerea spaniolă. În scurtă vreme, am început să citesc originalele în franceză, fapt care mi-a permis să constat din proprie experienţă forţa cuvintelor sale. În orice caz, din lectura făcută la 17 ani am înţeles cu siguranţă puţin sau aproape nimic din această carte de Cioran; avea însă un Stimmung care m-a sedus şi m-a cucerit. Îmi aduc aminte că o profesoară pe care o aveam la vremea respectivă mi-a recomandat să o citesc, cu intenţia de a aprofunda, în opinia ei, o „perspectivă nihilistă“. Recomandarea a venit deoarece ea îmi observase interesul pentru temă, însă acest text de Cioran nu făcea parte din lecturile obligatorii prevăzute de programele de învăţământ.

Apoi, ca a doua lectură de simplu novice de 17 ani, am ajuns la Précis de décomposition. Aceste prime pagini dedicate genealogiei fanatismului m-au zguduit şi, mai presus de toate, m-au îndemnat să gândesc cu multă forţă. Tânărul care eram pe atunci a găsit în acele pagini o legătură solidă cu autorul lui; de atunci înainte nu m-am mai dezlipit de el. Anii au trecut, iar în perioada formării de grad ca profesor de filosofie şi, apoi, a scrierii tezei de doctorat, lectura amateur s-a continuat cu o muncă academică: îl consider pe Cioran un filosof autentic, printre cei mai mari autori din secolul al xx-lea, căruia i se cuvine o lectură atentă şi riguroasă. Deşi teza mea s-a concentrat asupra problemei vieţii conform filosofiilor lui Foucault şi Deleuze, Cioran a fost autorul care m-a însoţit mereu în formarea academică (şi, de asemenea, „în afara“ ei). Au trecut cincisprezece ani de la acea primă lectură şi sunt absolut convins că nu pot trăi fără să-l citesc pe Cioran.

 

C.V.: Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o primă lectură şi pe care dintre acestea le consideraţi importante şi astăzi?

 

G.R.: În linii generale, trei sunt aspectele care m-au interesat la acea primă lectură şi pe care le consider foarte importante şi în prezent. Primul, problema vitalismului şi relaţia lui cu pesimismul. Cred că e necesară o lectură atentă a operei lui Cioran din perspectiva modului cum privea el existenţa umană, dincolo de etichetele sau categoriile abstracte de pesimist sau nihilist. Aceste etichete ne împiedică să gândim profunzimea unui filosof care, în ciuda faptului că se văieta de presupusa lui „neproductivitate“ ca scriitor, singurul lucru pe care l-a făcut în viaţă a fost să scrie şi scrisul l-a ţinut viu. Cioran a scris până când nu l-au mai ţinut neuronii. Şi în actul de a-şi  scrie gândurile despre condiţia umană, Cioran a adus vieţii cel mai mare omagiu pe care i-l poate aduce o fiinţă vie: a creat sensuri. Sensuri provizorii, dar, în ultimă instanţă, sensuri.

     Al doilea aspect pe care îl consider în continuare important este punerea în discuţie a fanatismului: clipa în care ideile se transformă în ideologii şi gândirea se exprimă prin asasinate şi sânge. Putem spune fără exagerare că mare parte din opera lui e o „genealogie critică a fanatismului“. Şi astfel revenim la chestiunea vitalismului: viaţa se trăieşte mai bine fără fanatisme. Doar cineva care a iubit cu multă forţă viaţa, în ciuda tuturor obstacolelor ei, poate dedica atât de multe pagini ca să arate în ce fel fanatismul ca perversiune sfârşeşte înveninându-ne şi umplându-ne de moarte.

În ultimul rând şi legat de cele două aspecte anterioare, continuă să mă intereseze analiza pe care o face istoriei, luciditatea cu care ne dezamăgeşte de presupusele virginităţi pe care utopiile le poartă ca pe nişte măşti. Cioran ne-a arătat, mai radical  decât Spinoza, că speranţa utopiei se apropie mai mult de frică, de tirani, de sclavi şi de preoţi decât de viaţă.

Un paragraf aparte merită buna dispoziţie a lui Cioran, care e extraordinară. Câţi dintre cititorii lui nu s-au delectat cu subtilitatea ironiilor sale, ba chiar au izbucnit în râs citindu-l!

 

C.V.: Ce scriitor din secolul al xx-lea ar putea fi comparat cu Cioran din perspectiva temelor de reflecţie şi a stilului?

 

G.R.: E o întrebare dificilă, fiindcă în răspuns intră în joc preferinţele personale şi traiectoria fiecărui individ ca cititor, ceea ce l-a emoţionat şi l-a făcut să gândească. Mi-ar plăcea să spun, în primul rând, că Cioran e un filosof de o originalitate incontestabilă şi că nu are egal în ce priveşte gândirea sa: o filosofie e filosofie în măsura în care nu doar prezintă idei trainice, dar le şi exprimă într-un mod unic. Acestea fiind spuse şi cu toate excepţiile cazului, consider că în categoria scriitorilor, înţeleasă într-un sens general, Fernando Pessoa, îndeosebi cu Livro do Desassossego, m-a emoţionat şi  m-a făcut să gândesc într-un fel pe care l-am perceput apropiat de ceea ce îmi provoacă Cioran. Stilul acestei opere şi temele pătrunzătoarei sale reflecţii asupra existenţei umane mi se par foarte apropiate de Cioran, deşi Pessoa avea un temperament şi un stil de viaţă foarte diferite de cele ale filosofului nostru. Ca să fiu mai precis, aş spune că heteronimul Bernardo Soares mi s-a părut înrudit cu Cioran. Mai ales, întrucât Pessoa devenit Soares atestă luciditatea de a vedea realitatea lucrurilor, luciditate rănită de profunzimile simţământului. Este ziua luminoasă a unui tip obosit din cauza insomniei anticipate.

Dacă ar fi să ne limităm temporal la secolul al xx-lea şi strict la filosofie, unii exegeţi compară anumite lucrări de Cioran cu Wittgenstein, în special cu Philosophische Untersuchungen, arătând aproprierile dintre ele. Posibil să existe aici idei de explorat şi aprofundat în mod productiv, însă în ce mă priveşte consider că, dincolo de anumite idei care pot fi apropiate, sunt doi filosofi foarte deosebiţi şi cu moduri divergente de a vedea viaţa şi filosofia, chiar dacă ambii au recurs la scrierea aforistică.

În sfârşit, şi în ciuda faptului că stilurile celor doi se deosebesc radical, o cale interesantă de studiu poate fi comparaţia între Foucault şi Cioran, în funcţie de două teme: pe de o parte, interpretările date cinismului antic şi figurii lui Diogene; pe de alta, problema istoriei. Chestiuni cărora amândoi le-au acordat multă atenţie, poate urmând o anumită năzuinţă nietzscheană.

 

C.V.: Vi se pare corectă opinia exegeţilor care îl consideră pe Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?

 

G.R.: Nietzsche e ca fiinţa la Aristotel: se manifestă în multe feluri. De exemplu, datorită metodei genealogice şi muncii de arhivist, interesului său pentru morală şi putere, am putea spune că Foucault este unul din principalii continuatori ai filosofului german. În cazul lui Cioran, îndeosebi datorită pasiunii de a gândi condiţia  umană până la consecinţele ultime, datorită textelor sale în stil aforistic şi manierei de a genera gânduri fără necesitatea de a cita autorităţi din tradiţia filosofică, nici de a se sprijini pe referinţe externe corecte politic, românul este şi el unul dintre principalii continuatori ai lui Nietzsche.

Oricum, Cioran e un filosof care a căutat mereu să fie unic: niciodată n-a voit să semene cu nimeni, inclusiv dacă luăm în calcul primele sale cărţi scrise în română, unde prezenţa lui Nietzsche e clară şi zdrobitoare, atât pe planul ideilor despre morală, cât şi în teoria cunoaşterii. Ca să fim riguroşi, Cioran e continuatorul lui Nietzsche, însă cu năzuinţa de a-l perfecţiona, de a-l înfrumuseţa, cu alte cuvinte de a-l transforma. În etapa franceză, îl critică şi îl cheamă la judecată pe Nietzsche în măsura în care îl iubeşte prea mult, însă e o iubire stranie, cu siguranţă: îi cere lui Nietzsche ceea ce germanul nu-i mai poate da. În definitiv, Cioran îi cere lui Nietzsche să fie Cioran.

Se vede pe sine ca pe un Nietzsche mai puţin ingenuu, mai matur, cu o cunoaştere mai certă şi, la fel de posibil, despuiat de speranţa legată de condiţia umană, fără expectativele pe care germanul ar fi putut ajunge să le aibă în legătură cu supraomul şi „îmbunătăţirea“ omenirii.

 

C.V.: Cum este receptată în prezent opera lui Cioran în Argentina?

 

G.R.: Până acum cinci ani, receptarea s-a realizat exclusiv în literatură şi arte. Scriitori celebri ca Ernesto Sábato îl considerau pe Cioran ca termen de referinţă intelectual, însă din punct de vedere eseist şi literar (de pildă, paginile pe care argentinianul i le consacră în cartea sa Înaintea sfârşitului) nu a existat o receptare strict filosofică, nici prin intermediul unei lecturi academice. Compozitorii de cântece rock îl citau des în interviuri şi scrieri, mai ales cei care au avut o legătură sau alta cu Spania, ca Andrés Calamaro. Asta ne indică, în termeni generali, o receptare foarte liberă, fragmentară şi izolată. Însă recent, în ultimii cinci ani, opera lui Cioran a început să fie introdusă, încetul cu încetul, în mediul universitar. Asta presupune includerea câtorva dintre textele sale în programele universitare (în studiile de filosofie şi de istorie) şi apariţia unor proiecte de cercetare în cadrul Universităţii din Buenos Aires, al căror iniţiator mă consider.

Mi se pare că este foarte necesar, mai ales în Argentina, să realizăm o lectură a lui Cioran din punctul de vedere filosofic, analizându-i opera dincolo de stilul genial pe care-l avea ca scriitor şi de extraordinara stăpânire a limbii franceze. Cum s-a întâmplat şi cu Nietzsche, care în primele decenii ale secolului trecut era socotit un scriitor de seamă, dar un filosof minor, până când interpretarea dată de Heidegger (trecând peste elementele ei discutabile) l-a consacrat ca filosof central, iar francezi ca Bataille, Blanchot, Foucault, Deleuze ori Derrida l-au plasat pe primul loc al referinţelor propriilor opere; la fel, consider că Cioran are nevoie de cititori care să-i studieze opera în detaliu şi să-i acorde locul pe care îl merită, între cei mai buni autori din secolul al xx-lea. Asta nu înseamnă că obiectivul este să obţinem o „sistematizare“ a operei lui, să-l transformăm într-un sistem, adică într-o tautologie, lucru pe care Cioran l-ar fi respins cu vehemenţă. Cred că trebuie să-l citim în dimensiunea lui mai profundă, în potenţa sa filosofică, în modul cum palpită pasiunea lui de a gândi cele mai sfârtecătoare probleme existenţiale ale condiţiei umane. Parafrazând faimoasa sentinţă a lui Foucault despre Deleuze, aş spune: secolul xxi va fi cioranian…

 

C.V.: Care este interpretarea pe care o daţi operei lui Cioran?

 

G.R.: Opera lui Cioran a dat oxigen şi vitalitate filosofiei în secolul al xx-lea. N-a avut nevoie, cum au făcut alţi autori, să se dedice epistemologiei, logicii sau ştiinţelor umane ca să facă filosofie. A dat mai mult aer şi mai multă viaţă filosofiei înseşi din interiorul filosofiei, sub pulsul său intens, şi cu gestul despărţirii constante de ea (faimosul „adio spus filosofiei“). Într-un gest de despărţire constantă de filosofie, Cioran nu a plecat niciodată. Şi probabil că cea mai mare obsesie a lui a fost enigma condiţiei umane, care se ramifică în luciditate, fanatism, insomnie, muzică, istorie. Teme omeneşti, prea omeneşti.

Mai mult, Cioran avea o calitate însemnată faţă de majoritatea filosofilor din secolul al xx-lea: nu gândea numai contra altora; gândea şi contra lui însuşi. Această „gândire împotriva sa însuşi“ ar putea constitui cel mai riscant act de onestitate la care poate aspira omul şi, în special, un filosof. De aici, forţa gândurilor sale care îşi trezeşte cititorii; forţă care îi face ca, odată treziţi, să nu-şi mai dorească să doarmă. 

 

Interviu realizat de Ciprian Vălcan

Traducere din limba spaniolă 
de Cornelia Dumitru 

Interviu realizat de Ciprian Vălcan

Gustavo Romero: Despre Cioran în Argentina

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)