Vladimir Tismăneanu

 „România rămâne ostateca unui model de autoritarism latent“

 

  

Florian Saiu: Încotro se îndreaptă România acum, în epoca populismelor şi a corectitudinii politice?

 

Vladimir Tismăneanu: La ora actuală, România a ieşit din faza autoritarismului manifest, dar rămâne ostateca unui model de autoritarism latent, capabil să folosească orice oportunitate pentru a-şi întinde tentaculele asupra corpului politic. În plus, ceea ce face situaţia alarmantă este logodna dintre acest populism etnocentric şi practicile neruşinat cleptocratice. Atacurile împotriva statului de drept au dus la revolta civică din februarie 2017. Chiar daca acum această revoltă pare să se fi redus ca intensitate, sentimentele care au generat-o nu au dispărut. Aş spune că dimpotrivă.

 

F.S.: Cum vedeţi viitorul Uniunii Europene, şubrezită de Brexit, de migraţii, de politicile naţionaliste? Ce ar trebui să facă Occidentul pentru a-şi perpetua valorile?

 

V.T.: Rămân un pro-european incorigibil. Nu sunt naiv, am citit cu atenţie scrierile regretatului Tony Judt, ştiu care sunt vulnerabilităţile UE. Dar ştiu la fel de bine că alternativa la UE ar fi putinizarea Europei şi revenirea la primordialisme (militariste, clericaliste etc.) de tristă amintire. Occidentul ar trebui să pună accentul pe conştiinţa istorică, să-şi reamintească de ce şi cum s-a născut proiectul unificării europene.

 

F.S.: Care este România lui Vladimir Tismăneanu, România visată şi iubită de el?

 

V.T.: Una a pluralismului, a încrederii, a toleranţei pentru Celălalt, o Românie care îşi revendică valorile din moştenirea maioresciană şi lovinesciană (tatăl şi fiica). O Românie în care eterogenitatea nu este un păcat, iar alteritatea nu este o maladie. O Românie a unei modernităţi deschise, a respectului pentru lege şi pentru individ.

 

F.S.: Ce este minciuna, stimate domn? Şi, mai ales, cum repercutează ea în societatea românească actuală?

 

V.T.: Minciuna este o forma de dedublare, o fugă de sine, o trădare a ideii de concordanţă dintre gând şi realitate. Regimul post-decembrist s-a întemeiat pe minciună, a făcut din fariseism baza sa „morală“, a distrus în chip metodic zona încrederii civice. Minciuna post-comunistă provine din aceea totalitară: infatuată, agresivă, cinică, virulentă, toxică...

 

F.S.: Mai este utilizată frica, mai este folosită ea ca instrument al controlului maselor sau în România zilelor noastre sunt preferate alte arme?

 

V.T.: Frica s-a atenuat, nu cred că mai joacă rolul descurajant şi intimidant din anii totalitari. Mai degrabă, acum, primejdia este teama de incertitudini, înstrăinarea fiinţei atomizate, disponibilitatea sa pentru ceea ce Erich Fromm a numit cândva „salvatorul magic“.

 

F.S.: Schiţaţi, vă rog, o comparaţie între preşedintele Americii – Donald Trump –, liderul Rusiei – Vladimir Putin –, cancelarul Germaniei – Angela Merkel – şi preşedintele României – Klaus Iohannis. Ce-ar putea avea în comun cei patru?

 

V.T.: Prea puţine lucruri. Să-l lăsăm deoparte pe dl Iohannis, intră în altă zonă. Primii trei simbolizează noua polarizare politică şi axiologică: Trump şi Putin vorbesc în numele „Americii ameninţate“ şi al „Rusiei eterne“. Angela Merkel a devenit principala voce a unei Europe care refuză să-şi abandoneze valorile democratice constitutive. Este în joc proiectul Luminilor, aceasta este, în viziunea mea, miza actualelor confruntări.

 

F.S.: Ce domină acum în lume? Democraţia sau etnocraţia?

 

V.T.: Vorbim în fond de tipuri ideale, există, neîndoios, culori intermediare. Dar, din păcate, cum prevedeam în anii ‘90 în cărţile mele „Reinventarea politicului“ şi „Fantasmele salvării“, asistăm la varii fenomene de recidivă xenofobă şi la un asalt tot mai concertat împotriva valorilor liberale.

 

F.S.: Credeţi că este posibilă revitalizarea fascismului în Europa? Dar a comunismului?

 

V.T.: Totalitarismul, de extremă stângă sau dreaptă, ţine de contradicţiile modernităţii. Nu cred că vom vedea resurecţia paradigmelor totalitare clasice, dar îmi pot imagina formule eclectice de genul celor pe care le încadrez în conceptul barocului stalino-fascist (neo-peronism, putinism, chavism etc.). Transfigurarea unui Viktor Orban în apologet al statului etnic pur şi al lui Miklós Horthy spune multe despre aceste salturi mortale cu consecinţe extrem de periculoase.

 

F.S.: Numiţi, vă rog, câteva titluri de cărţi care v-au cizelat modul de gândire!

 

V.T.: „Originile totalitarismului“ de Hannah Arendt, „Demonii“ lui Dostoievski, „Muntele vrăjit“ de Thomas Mann, eseurile lui Isaiah Berlin despre libertate, trilogia lui Leszek Kolakowski despre marile curente ale marxismului, „Dialectica negativă“ a lui Adorno, „Gândirea captivă“ de Czeslaw Milosz, „Opiul intelectualilor“ de Raymond Aron, „Omul revoltat“ de Camus, cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelstam. Fiecare din aceste cărţi m-a convins că spaţiul gândirii este unul plin de mistere, de iluzii şi de deziluzii, că sufletul nu poate fi despărţit de raţiune, că pactizarea cu forţele Răului duce la aneantizarea noastră ca fiinţe morale, că există distincţii ireductibile între Bine şi Rău. A nu le vedea, ori a pretinde că nu le vezi, duce la ceea ce Hannah Arendt a identificat drept banalitatea Răului.

 

F.S.: Ce rol joacă astăzi mijloacele rapide de comunicare (Facebook, Twitter, WhatsApp etc.) şi cum influenţează ele nivelul de instruire al societăţilor?

 

V.T.: Un rol imens, în bine şi în mai puţin bine. Teama mea este că rapiditatea se poate substitui adâncimii. Politic, o vedem în China, aceste mijloace de comunicare sunt coşmarul dictatorilor. Cultural, cum ziceam, există pericolul simplificărilor grăbite, al sacralizării a ceea ce se numeşte imediatitate.

 

F.S.: Cum se vede din America peisajul cultural românesc?

 

V.T.: Presa scrisă este în declin, dar revistele literare se menţin pline de viaţă (colaborez, cum ştiţi, la „Apostrof“ şi „Orizont“). Veleitarii stângişti care făceau ceva zgomot acum câţiva ani s-au calmat, unii sunt chiar parlamentari. Distanţele axiologice s-au mai micşorat. Cred că peisajul de după isterie, spre a-l cita pe Mircea Cărtărescu, este mai puţin accidentat decât m-aş fi aşteptat. Dar există şi răni nevindecate, invizibile, însă dureroase...

 

F.S.: Care este, în opinia lui Vladimir Tismăneanu, cea mai performantă formă de guvernare? Care s-ar potrivi cel mai bine României?

 

V.T.: Nu am dubii la acest subiect, m-am gândit la el vreme de decenii. Niciuna din imperfecţiunile democraţiei liberale nu justifică opţiunile autoritariste. Albert Camus avea dreptate: „Niciunul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le vindecă nu este mai rău decât totalitarismul însuşi“.

 

F.S.: Ce rol ar trebui să joace un intelectual în viaţa cetăţii? Este el implicat atât cât ar trebui în treburile ţării? Care sunt diferenţele dintre intelectualul american şi cel român?

 

V.T.: Intelectualul nu este profet, poziţia oraculară a dus întotdeauna la gafe, ratări şi eşecuri. Intelectualul (aici mă gândesc la Leszek Kolakowski, la Vaclav Havel, la Petru Creţia, la Horia Patapievici, la Mihai Şora, la Gabriel Liiceanu, la Mircea Mihăieş, la Monica Lovinescu, la Andrei Pleşu, la Mircea Cărtărescu) este cel care îndeamnă la luciditate, la curajul de a ne recunoaşte propria failibilitate. Intelectualul nu relativizează valorile morale, dar nici nu cade în capcana absolutizărilor sectare. Eu mă definesc ca intelectual american de origine română. Dar aş putea, la fel de bine, să spun că sunt intelectual român care trăieşte, scrie şi predă în Statele Unite.

Interviu realizat de Florian Saiu

Interviu realizat de Florian Saiu

Vladimir Tismăneanu / România, încotro?

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)