Rochia cea roşie

 

Irina Petraş

 

 

Am urmărit-o pe Diana Adamek încă de la debutul din 1995, cu Trupul neîndoielnic, culegere de eseuri despre limbajul viu, urmată de Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale, de excepţionala probă de singurătate şi singularitate din Pata-Tata. Şah („Un bazar pestriţ cu valuri de mătăsuri, brocarturi şi catifele, în care foiesc, împreună doar fericiţi, negustori şi hoţi“, spaţiu propice desfătărilor de cititor huysmansian), de Eseurile creole învolburate ca nişte pene de păun deasupra cărţilor alese, dar şi de Pădurea mătuşii Clematis, un moment de cumpănă, căci virtuozitatea se închidea în sine, cu valenţele auto-saturate, cu o frumuseţe de melc răsucit în sine. Adevărata măsură a talentului său avea s-o dea, însă, cu Dulcea poveste a tristului elefant. Privirea piezişă a prozatoarei se desfăta în voie, cu o somnolenţă de catifele grele, împletind liber şi extrem personalizat cele mai rafinate zvonuri dinspre scriitorii săi preferaţi: Lampedusa, Yourcenar, Italo Calvino, Virginia Woolf, Marcel Moreau, dar mai ales Saramago, trimiterea la Călătoria elefantului fiind oarecum inevitabilă, dar deloc ştirbitoare de originalitate. Dulcea poveste…, spuneam atunci, e o carte despre drum şi trecerea prin lume, ambele ca destin pe cât de implacabil, pe atât de îngăduitor cu formele şi dichisurile prin care ţi-l asumi; o carte despre atingeri şi mângâieri, despre miresme şi duhori, simţurile non-culturale, mirosul şi pipăitul, fiind la cârmă, iar privirea piezişă şi auzul lucrând discret la aducerea tuturor semnelor laolaltă pentru a dibui înţelesuri ascunse. Acumulări fabuloase, simfonice, fastuoase, în stare să ţină în frâu haosul şi să-l facă să pară ordonat şi străveziu, căci toate lucrurile sunt deodată dacă deprinzi ştiinţa de a privi în ochi abisul fiecăruia; carte a fragmentelor care rotunjesc, într-un legato ritmat, ca-n ţesături orientale, lumi nemaivăzute, căci, în lumea oamenilor, „lucrurile sunt alunecoase şi se ating“. O intertextualitate strânsă, compactă îşi uită anume sursele pentru a evidenţia esenţe eterne. Ceva din visceralitatea violentă a lui Moreau, pe melodia în falduri à la Saramago, cu descrieri îndrăgostite de forme şi culori, toate exaltate şi extenuate în aceeaşi clipă, într-un amestec de vis şi realitate, contaminate amândouă de fantasmele cuvintelor înmugurind adesea pe texte străine. În inventarul formelor „ceptive“ din proza românească, o includeam în specia rafinată a extraceptivilor (alături de Ştefan Agopian şi Jehan Calvus), degustători ai unei clipe eterne, cu mlădieri mătăsoase şi o oboseală distinsă, cu devieri de forme şi noime suspendate. Dulcea poveste… aruncă şi ancore inceptive şi exceptive, complicând reţeta cu încântătoare efecte pentru cititor.

Adio, Margot (Editura Univers, Bucureşti, 2017, 206 pagini) se păstrează la aceeaşi înălţime a scriiturii şi a sugestiilor ei subtextuale. Avem de-a face cu un roman istoric din seria întoarcerilor şi fugilor ultimelor decenii, fie ele scrise de Ioana Pârvulescu, Filip Florian, Simona Sora, Simona Antonescu, Doina Ruşti, de Diana Adamek însăşi cu Vasco da Gama navighează.. Fiecare cu partitura perfect individualizată, fireşte, dar toate mizând pe libertatea interpretării, pe mărturia alcătuită din texturi care împacă fermecător Istoria şi Ficţiunea. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii (instrument esenţial al cunoaşterii, secondat de comparaţie). Diana Adamek crede că (o spune într-un interviu) „înaintea cuvintelor, imaginilor, atmosferei chiar a unui text, stă, cred, o cadenţă, o dicţiune melodică“. Această gesticulaţie ritmată face posibilă paleo-plastica romanescă, despre care vorbeam altă dată, cu trimitere şi la teoria stringurilor, a corzilor. Melodia depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti“ corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. Readucerea secvenţei temporale în atenţia cititorilor de azi se asigură prin recursul la o poveste cu suspans, care să te ţină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăţia de miresme, gusturi, gesturi, costumaţii, cutume, „mărunţişuri“ cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. E o reconstituire abilă şi încântată de performanţele sale, nu cu totul străină de practica detectivistică. Romancierul se documentează pentru a-şi procura „tigva“ istorică, apoi adaugă pas cu pas, frază după frază, „carnea“ detaliilor care fac povestea verosimilă şi îi conferă un puternic aer de autenticitate. În cazul Dianei Adamek, cea din Adio, Margot, nu neapărat o tigvă e punctul de plecare/de fugă, deşi căpăţâna roşcatului rege călătoreşte cu sens de-a lungul secolelor. Romanul e lucrat tridimensional, aş zice. Planul de adâncime, pre-istoria sunt asigurate de intervenţiile capului regelui Henric al IV-lea. Convenţia e acceptată fără rezerve de cititor, care ştie deja că trecutul „vorbeşte“ în noi chiar dacă nu suntem în stare să-i ascultăm mesajul. Regele e şi martorul întâmplărilor de veac 16, cu Caterina de Medici, cu Regina Margot, cu luptele catolicilor cu hughenoţii şi Noaptea Sfântului Bartolomeu etc., dar e şi vizionarul. Înţelepţirea în timp îl legitimează ca raisonneur sfătos, care ştie multe şi înţelege mersul istoriei pe deasupra Istoriei. Şi viceversa. Tărăgănat-alerta traversare a secolelor sugerează parţialitatea şi părtinirea oricărei cunoaşteri. Vocea povestitorului se va opri să amănunţească atunci când detaliile ekphrastice slujesc ţelului său, dar lasă în umbră ori depăşeşte dezinvolt poveşti colaterale care nu intră în stringent-ardentul proiect: „O poveste cu fire încâlcite, să nu le mai dezlegăm“; „Despre ce se va întâmpla mai departe cu cei doi nu mai are rost să povestim“. Oricum, „Lucrurile se întâmplă după o rânduială tainică pe care doar povestitorul o bănuieşte“ şi „Dacă sunt născociri sau chiar aşa s-a întâmplat nu avem cum să ştim, să nu mai căutăm, deci, printre semne de demult, despre puteri pierdute cărora nu le-a rămas decât întunericul. Ci aici, mai aproape…“. Căci, nu-i aşa?, „nimic din lume nu trebuie să te lege atât de tare, încât să nu te poţi dezlega“, ne-o repetă refrenul discret al romanului, răsturnând în alegere implacabilul morţii.

Romanul, nu de foarte mari dimensiuni, închipuie o splendid lucrată frescă circulară, ca la Muzeul panoramic Borodino, îmi vine în minte. Dar îmi evocă şi panouri de picturi celebre din Breughel ori Bosch, cu jocuri, proverbe, plăceri, delicii, care pun laolaltă şi separat, succesiv şi simultan fapte şi întâmplări sugerând nu doar puterea necruţătoare şi indiferentă a timpului, ci şi simultaneitatea sa, curgerea sa încremenită în scheme eterne. Capul regelui o spune limpede: „Crezi că e mult diferit că ei se îndreptau atunci spre sud şi spre nuntă, iar Gilda cu soldatul ei se duc acum spre est şi spre măcel?, căci o clipă a curmat răsuflarea alaiului de sărbătoare, şi tot una singură va stinge şi visele acestei trupe de luptă […] …să nu te temi de nimic, susurul de leagăn şi bocetul de prohod fiind în multe feluri asemenea […] iar războaiele şi morţii ne sunt date ca să ne amintim. Iar dacă tu nu uiţi…, vor rămâne şi anii la locul lor, fiecare însemnat cu ce a avut de purtat“. Numărătoarea anilor nu e una singură, fiecare om are propriile repere.

Singura care ţine piept Timpului e Arta. Rochiile Arabelei, culorile lui Sébastien, descrise în pagini excepţionale, au darul de a perpetua umanitatea. În plus, rochia cea roşie care înveleşte capul regelui, sugestie de etern feminin, ocrotitor, mlădios, capabil să răzbată şi să asigure durarea dincolo de morţi şi ucideri. „Veche şi decolorată, arsă pe alocuri de soare şi măcinată de pulberea fină de sare aşternută peste ea de furtunile anilor mulţi care au trecut“, ea „se potrivea tuturor, pălind sau aprinzându-se în culoare, de parcă nu o cârpă uscată, ci o piele vie, înmiresmată şi caldă s-ar fi aşezat pe ele. Când era roşie ca focul, când parcă îmbăiată în sânge, ba era trandafirie, ba se schimba în liliachiu sau violet de genţiană… Toate au mărturisit că au simţit, înveşmântate aşa, cu haina asta din alte vremuri, un fel de pace care le-a umplut sufletul multe zile mai apoi, ceea ce ar fi fost de ajuns pentru câte tristeţi, spaime ori doar nepăsări purtau cu ele“. Rochia cea roşie aduce în carte Istoria cu „chip de femeie“ (cum ar zice Svetlana Alexievich).

Cartea Dianei Adamek o aşază definitiv pe raftul celor mai rafinaţi prozatori români, cei care ştiu să păstreze în bogat echilibru erudiţia şi magia, cum ar spune Marguerite Yourcenar.

Irina Petraş

Rochia cea roşie (Diana Adamek, Adio, Margot, Editura Univers, Bucureşti, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)