Elogiul limbii române

 

Ion-Aurel Pop

 

 

Există popoare care s-au coagulat politic, în jurul unui stat, precum au făcut francezii. De aceea, în franţuzeşte, naţiunea e totuna cu cetăţenia. Altele s-au strâns împreună în numele originii comune (reale sau imaginare), ca mulţi dintre slavii de odinioară. Există popoare născute din geografie, care s-au unit în interiorul unor graniţe numite „naturale“ – englezii şi britanicii pe insule, spaniolii într-o peninsulă, francezii într-un hexagon etc. Chiar Italia, înainte de a fi o ţară, era o peninsulă. Există popoare unite prin religie, prin credinţă. De exemplu, nu poţi spune polonez fără să spui catolic sau nu poţi spune grec (nu puteai odinioară) fără să spui ortodox. Există naţiuni formate în jurul ideii de libertate, cum sunt americanii etc. Nu putem spune că, la români, aceste componente, aceste idei, aceste mobiluri nu sunt importante. Pe noi ne definesc şi ideea spaţiului, şi ideea originii, şi cea a credinţei, şi cea a statului (nu unitar, dar vechi), şi lupta pentru libertate şi multe altele. Dar nu cred că există vreun coagulant care să ne lege şi care să ne fi legat aşa cum a făcut-o şi o face în mod cotidian limba română! Când nu am avut nici stat unitar, nici recunoaşterea originii daco-romane, nici graniţe pe râuri, nici credinţă „receptă“, nici libertate, limba română le-a suplinit pe toate.

*

Singurul popor care are ca Sărbătoare Naţională o zi închinată limbii este poporul nostru, prin ramura sa moldoveană. Această zi se serbează la 31 August şi aminteşte momentul când, sub stăpânire sovietică încă, românii din stânga Prutului au revenit la grafia latină, sfidând regimul comunist de atunci. De altminteri, imnul însuşi al ţării româneşti dintre Prut şi Nistru este un prinos adus limbii noastre (Nu că „Deşteaptă-te, române!“, de odinioară, nu ar fi fost bun până la Nistru şi dincolo de el, dar…). De la o vreme, târziu, ne-am luat şi noi pe seamă şi am decis ca Ziua Limbii Române să fie o sărbătoare şi dincoace de Prut. Mai bine mai târziu decât deloc!

În al doilea rând, pentru unii dintre români, încă înainte de a exista România, patria s-a definit prin limbă (Mihail Kogălniceanu definea, la Iaşi, la 1843, patria ca toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte). Pentru alţii, limba a fost chiar patria  – Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română“. Fireşte, zicerea aceasta are un context al ei: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente: odată este patria de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.“ Şi mai departe: „Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Ce patrie minunată e această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această revelaţie, am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă“. Emil Cioran scria la fel: „Noi nu trăim într-o ţară, noi trăim într-o limbă“. Pentru alţii limba a fost sfântă, comoară, foc ce arde, cântec, graiul pâinii, frunză verde, vechi izvoade, un şirag de piatră rară (vezi Alexe Mateevici, cu a sa „Limba noastră“).

Pentru cercetătorii trecutului, limba este un tezaur de surse istorice.

Pentru mine, limba este un organism viu, care se naşte, creşte, se dezvoltă, îmbătrâneşte şi moare, odată cu poporul care a creat-o şi căruia i-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă parte, limbile, ca şi popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este latina dunăreană (Iancu Fischer), aşa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii. Popoarele care au creat limbi literare – cu opere scrise – sunt popoare civilizate, trainice, creatoare de istorie.

Îndrăznesc să vă vorbesc despre limba română, deşi sunt doar lingvist prin adopţiune. Nu voi vorbi despre limba română în general – decât la început –, ci despre limba română din secolul al xvi-lea. Aşa că vă rog sa îmi acordaţi circumstanţe atenuante. Vorbesc despre limba română din trecut, iar tot ceea ce este trecut aparţine istoriei. La Universitate, între primele lucruri învăţate de la dascălii mei a fost acela că istoria nu se poate face fără ştiinţe auxiliare şi fără filologie clasică, medievală şi modernă.

*

Studiul sistematic al limbilor este o disciplină ca oricare alta şi se realizează prin specialişti. Acest adevăr nu-i împiedică însă pe mulţi amatori să se pronunţe în variate maniere, conducând adesea la confuzii şi dezorientări în rândul publicului larg. Această soartă a avut-o şi limba română, mai ales că situaţia sa sui generis predispune la diferite supoziţii şi interpretări.

Astăzi nu mai susţine nimeni în chip serios că româna nu este o limbă romanică, chiar dacă încă mai este plasată în companii ciudate, alături de limbile slave sau este clasificată după criterii nepotrivite, uneori mai mult geografice decât lingvistice. Relativ recent mi-a atras atenţia un articol din „Cultura“, intitulat sever „Falsificarea istoriei în manualele româneşti“. Autorul era deranjat de faptul că Alexandru Graur sublinia, în 1947, „de cel puţin cinci ori, pe parcursul a trei pagini de manual, originea latină a limbii române“, când, de fapt, vocabularul limbii române ar fi „mai mult nelatin“.

Mai întâi, Alexandru Graur avea perfectă dreptate: limba română este o limbă neolatină, fără nicio îndoială, şi spun asta toţi specialiştii serioşi, de la Carlo Tagliavini până la Alf Lombard şi din Evul Mediu până astăzi. Repetarea obsesivă a autorului român avea tâlcul ei, pe de o parte fiindcă chiar între români se mai găsiseră cârtitori, unii din necunoştinţă de cauză, alţii cu scopuri insidioase; pe de alta, marele savant Alexandru Graur prevestea parcă ceea ce a avea să se întâmple nu peste mult timp, în „obsedantul deceniu“, când limba română urma să fie declarată, din raţiuni politice, slavă.

În altă cuprindere, vocabularul nu este un criteriu esenţial de clasificare a unei limbi. Concludent în acest sens este exemplul limbii engleze, o limbă germanică ornată cu un vocabular majoritar romanic (neolatin). Nu este însă şi cazul limbii române, al cărei vocabular este în cea mai mare parte latin şi neolatin. Este drept că, dintre cele peste 50.000 de cuvinte (cuprinse, de regulă, în dicţionare, faţă de cele cam 250.000 existente) ale limbii române, numai circa 2.000 de cuvinte-bază (adică fără derivatele lor, care sunt foarte multe) sunt moştenite direct din limba latină, dar aceasta este situaţia în fiecare dintre limbile romanice  (Marius Sala). Altfel spus, limba română nu are mai puţine cuvinte moştenite din latineşte decât celelalte limbi romanice. Pe lângă această zestre normală, foarte bogată, mai sunt mii de cuvinte-bază latine şi neolatine preluate copios în româneşte de-a lungul timpului, din Evul Mediu până astăzi.

Aici apare şi chestiunea „relatinizării limbii române“, chestiune reală, dar preluată în chip amator şi semidoct de unii, răuvoitor şi tendenţios de alţii. Autorul citat mai sus, în articolul din „Cultura“, deplânge ocolirea în manualele de gimnaziu şi de liceu a acestei importante chestiuni a „relatinizării“ limbii prin intermediul francezei, în secolul al xix-lea. Mai întâi, „relatinizarea“ – câtă a fost şi dacă a fost – s-a făcut începând cu secolul al xviii-lea, prin uriaşul efort de occidentalizare a lumii româneşti întreprins de Şcoala Ardeleană, iar apoi de către curentul latinist (cu toate exagerările care au urmat). În al doilea rând, după cum vom dovedi mai jos, a fost vorba mai mult despre o îmbogăţire şi modernizare a limbii noastre – proces prin care au trecut atunci aproape toate limbile europene – decât de o „relatinizare“. Termenul acesta din urmă sugerează sau induce în minţile amatorilor ideea că limba noastră nu ar fi fost romanică (neolatină) înainte de secolul al xix-lea şi că ar fi devenit astfel prin efortul artificial al unor învăţaţi şi al elitei boiereşti trimise să studieze în Franţa („bonjuriştii“). Or, realitatea limbii române nu are nicio legătură cu acest proces, de altminteri foarte important pentru occidentalizarea civilizaţiei româneşti, pentru sincronizarea culturii noastre cu cea europeană.

Aşa-zisa relatinizare, despre care vorbesc mulţi, dar pe care o cunosc în detaliu, după metode ştiinţifice, puţini, s-ar fi produs – ni se spune cel mai adesea – în secolele al xviii-lea şi al xix-lea. Pentru a constata în chip documentat dacă a fost aşa sau nu, este nevoie de o operaţiune simplă, adică de a vedea cum arăta limba noastră înainte de aceste secole, mai exact înainte de 1700.

Există cel puţin două căi în vederea lămuririi acestei chestiuni, a specificului limbii române vechi: prima are în vedere analizarea mărturiilor din epocă, adică de dinainte de secolul al XVIII-lea despre limba română, cu metodele validate în prezent de către istorici; a doua se referă la studierea textelor transmise de atunci (tot de dinainte de secolul al xviii-lea), cu metodele recunoscute astăzi drept corecte de către lingvişti.

 

Mărturiile autorilor străini despre limba română medievală şi modernă timpurie sunt arhicunoscute în România, dar sunt aproape ignorate în exterior. Se cunosc peste o sută de izvoare narative din secolele al xv-lea şi al xvi-lea care atestă caracterul romanic al limbii române. Cele mai multe aparţin autorilor italieni, care, în funcţie de gradul lor de cultură, cataloghează româna ca fiind o limbă latină coruptă (modificată) sau drept o italiană stricată. Primii sunt, de regulă, învăţaţi, umanişti, oameni ai bisericii, soli, secretari regeşti, notari etc., iar cei din categoria a doua sunt negustori, militari, aventurieri, oameni simpli. Cei de alte etnii – germani, slavi, greci, francezi, spanioli şi alţii – vorbesc despre latinitatea limbii române, constatată în mod direct sau prin mărturiile altora. Mai există o categorie a autorilor locali, unguri şi saşi, trăitori printre români, care sunt capabili să dea şi exemple concrete ca să arate latinitatea românei. În fine, sunt şi relatări româneşti despre latinitatea românei, inaugurate de Nicolaus Olahus şi continuate apoi în chip copios de umaniştii târzii, de preiluminişti şi de iluminişti.

Mă voi referi aici doar la o categorie specială de izvoare de acest gen, anume la acele surse care nu doar constată latinitatea românei, ci şi plasează româna, în chip explicit, printre limbile romanice. În acest demers, doresc să aduc un omagiu marelui lingvist Eugen Coşeriu (1921-2002), acela care a făcut cel dintâi această întreprindere. Indirect, omagiul să îndreaptă şi spre Sextil Puşcariu (1877-1948), cel mai mare lingvist român din toate timpurile, primul rector român al universităţii mele. Cel puţin patru cunoscători timpurii – Gilbert Genebrard (cca. 1537-1597), Andres de Poza (cca. 1530-1595), Conrad Gesner (1516-1565) şi Claude Duret (1570-1611) – plasează româna între limbile romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă şi portugheză.  

Structura lexicală a textelor româneşti rămase din secolele xvi-xvii stă şi ea mărturie asupra caracterului limbii. Exemplele din secolul al xvi-lea sunt edificatoare şi demonstrează că vocabularul acestor scrieri, de la predoslovii de cărţi bisericeşti până la acte de proprietate şi zapise de vânzare-cumpărare, este în proporţie de circa 80% latinesc (conţine termeni româneşti de origine latină). Un singur exemplu: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (Documente şi însemnări româneşti din secolul al xvi-lea, text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru, Bucureşti, 1979, p. 95.) are în total 202 cuvinte româneşti, dintre care doar 12 au origini nelatine. Prin urmare, proporţia cuvintelor latine este de 94,06%, iar a nelatinelor de 5,94%. Proporţia cuvintelor de origine slavă (opt dintre cele 202) este de 3,96% din total. Exemple: corabie, boier, megieş, slobozie, lotru, a păzi. Celelalte sunt de origine necunoscută, maghiare (oraş, meşter), greceşti (frică).

Fireşte, datele de mai sus sunt parţiale şi sumare. Un inventar al tuturor autorilor şi textelor care, de la finalul etnogenezei până în secolul al xvii-lea inclusiv, susţin latinitatea limbii române ar fi impresionant. Personal, numai între 1501 şi 1593, am numărat circa 35 de autori italieni care susţin că româna descinde din latină sau că este înrudită cu latina şi italiana. În textele româneşti studiate, proporţia cuvintelor de origine latină utilizate – fără analize de detaliu – este mai mare de 80%. Detalierile ar demonstra că şi incidenţa cuvintelor, ca şi structura gramaticală a acelor texte conduc spre aceeaşi concluzie: româna a fost şi este o limbă romanică. Faptul poate să fie cu atât mai surprinzător cu cât româna este singura limbă romanică aflată, în Evul Mediu, în imposibilitatea de a-şi fortifica şi lărgi latinitatea prin împrumuturi din limba cultă utilizată, aşa cum au putut face italiana, franceza, spaniola etc. Românii, având drept limbă de cult, de cancelarie şi de cultură slavona, şi-au îmbogăţit limba lor vernaculară şi literară cu slavisme. Şi cu toate acestea, latinitatea limbii nu a fost afectată.

Structura etimologică a vocabularului românesc este foarte clară şi bine cunoscută azi: aproape trei sferturi din cuvintele limbii române contemporane sunt de origine latină (30,33% moştenite, iar restul venite din franceză, latina savantă, italiană, engleză etc.), 14% slave, restul fiind neogreceşti, germane, turcice, ungare etc. Dar nu această structură este mărturia cea mai eclatantă a latinităţii, ci structura sa gramaticală.  

Prin urmare, limba noastră este cel mai important izvor istoric viu, aflat la îndemâna tuturor, mărturisitor al romanităţii românilor. Prin latinitate ne-am păstrat individualitatea în „marea slavă“ în care ne aflăm şi ne-am legat şi re-legat mereu de civilizaţia occidentală, de unde ne tragem fiinţa şi rostul în această lume.

Sunt cuvinte care au făcut istorie şi prin  care se poate explica istoria noastră mai bine decât prin alte surse. Aşa sunt bătrân, biserică, păcură, ai (usturoi), nea, păcurar, amăgire (admăgire) etc. Despre unele ştim destul de exact când au pătruns în limbă şi cum au făcut istorie.

Îngăduiţi-mi să închei cu un izvor istoric, aşa cum se cuvine!

Am vrut, cu modeste mijloace, să aduc un elogiu limbii române şi nu am reuşit! Dar, demult, pe la 1480-1490, a reuşit cu siguranţă un umanist şi cronicar italian, Antonio Bonfini – secretar al regelui Matia Corvinul – care i-a lăudat pe români, pe care i-a cunoscut direct, pentru latinitatea lor. Bonfini se miră cum au putut românii, adică acele „colonii romane“ aduse de Traian „înecate de valul de barbari“, să păstreze limba latină la Dunăre şi în Carpaţi. Şi tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune: „Înecate sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii“ (Antonius Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, decad. iii, lib. 9, p. 542, în Maria Holban (îngrijit de), Călători străini despre Ţările Române, vol. i, Bucureşti, 1968, p. 483). Cu alte cuvinte, românii şi-au putut menţine identitatea fiindcă şi-au preţuit mai mult limba decât viaţa! Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre şi, odată cu aceasta, poporului care a creat-o şi a conservat-o ca pe o „comoară“?

Românii sunt români în primul rând datorită limbii lor.

 

Cluj-Napoca, 31 august 2017

 

Ion-Aurel Pop

Elogiul limbii române

» anul XXVIII, 2017, nr. 9 (328)