Eseurile lui V. Tismăneanu

 

Cristian Vasile

 

 

Îndeosebi în ultimul deceniu, şi-a făcut loc tot mai mult în spaţiul editorial autohton un gen care exprimă combinaţia dintre proza politică şi eseul istoric-politologic. Unul dintre cele mai recente exemple de acest fel este reprezentat de ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, intitulată Teze şi antiteze la Washington, prefaţă de Marius Stan, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2017, 400 p. Titlul trimite evident la cunoscuta emisiune a Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă, realizată în colaborare cu Alain Paruit („Teze şi antiteze la Paris“). De altfel, mai multe eseuri ale autorului prezente în carte (dedicată memoriei Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca şi Alain Paruit), au fost transmise în ultimii ani tot la Europa Liberă fiind publicate şi pe website-ul postului de radio. Dacă Luther a enunţat 95 de teze cu intenţia de a reforma spiritual catolicismul, Vl. Tismăneanu prezintă cititorilor săi 92 de teze menite parcă să contribuie în mod decisiv la o reformă morală a societăţii româneşti postcomuniste.

De altfel, cartea are două dimensiuni, una istoriografic-politologică şi alta morală, concentrându-se atât asupra identificării şi denunţării patologiilor politice, cât şi asupra recuperării memoriei victimelor regimului totalitar. Autorul pledează pentru demersurile menite să salveze memoria, precum şi pentru existenţa unui consens al repudierii trecutului dictatorial, văzut ca o catastrofă colectivă (p. 34). Deriva spre autoritarism şi dictatură nu a început în 1945, ci la finele lui 1937, odată cu introducerea legislaţiei antisemite şi cu sfârşitul regimului parlamentar. Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre ambele totalitarisme, sugerând acelaşi tratament de carantină atât pentru fascism, cât şi pentru comunism; în opinia sa, antifascismul şi anticomunismul trebuie să meargă împreună fără a se asocia cu extrema (leninist-stalinistă sau naţionalist-xenofobă). Pe scurt, este nevoie atât de un antifascism democratic, cât şi de un anticomunism civic-liberal (p. 104).

Analiza politologului româno-american este una nuanţată, fără nostalgii pentru o epocă de aur din trecut. El aminteşte că şi în perioada interbelică unii români au vrut să evadeze din ţară, aşa cum au evadat şi după 1948: „au decis să plece din România intelectuali precum B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei“, iar această evadare s-a produs în principal din cauza provincialismului, a mediocrităţii, dar şi a agresiunilor simbolice ale unui autohtonism pompierist pătruns tot mai mult în spaţiul public (p. 36). De fapt, autohtonismul, ortodoxismul, populismul etnocratic şi alte patologii izolaţioniste interbelice se înrudesc cu diversele forme de naţionalism apărute în comunism, una dintre ele fiind protocronismul, susţinut de mai mulţi potentaţi ai regimului Ceauşescu. Protocronismul, considerat noul proletcultism al anilor 1970 şi 1980 (p. 96), a avut prelungiri şi după 1989, căci „patologia culturală a ceauşismului s-a prelungit în patologia morală a tranziţiei postcomuniste“ (p. 97). Protocronismul românesc se înrudeşte, în fond, şi cu acel curent dezvoltat în stalinism, mai ales începând de la mijlocul anilor 1930, având la bază exaltarea naţionalismului velicorus (p. 97).

Vladimir Tismăneanu apără valori precum cele civic-urbane, cosmopolitismul modernităţii, occidentalizarea, modernitatea burgheză, centralitatea drepturilor individului (p. 37), propunând, în acelaşi timp, două tipuri dezirabile de patriotism, cel constituţional (p. 38) şi cel liberal, asumat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca (p. 243). Ultimii doi – alături de Albert Camus, Nadejda Mandelştam – sunt adevărate modele morale, tot aşa cum Isaiah Berlin, Czesław Miłosz, Raymond Aron (p. 31), Richard Pipes, Martin Malia, Tony Judt reprezintă modele academice cărora le este profund îndatorat. În carte se regăsesc şi alte portrete şi schiţe caracterologice, fiind preferaţi aşa-numiţii apostaţi. O preocupare constantă vădită în eseurile din volum este aceea de a-i scoate în evidenţă pe cei care au avut curajul de a-şi face anamneza demistificatoare (p. 27) ce a condus la abjurare, la dezicerea de utopia comunistă: George Orwell, Arthur Koestler, Ignazio Silone, Leszek Kołakowski, I.D. Sîrbu, Paul Cornea sunt doar câteva cazuri, completate la nivel politic de liderul Ungariei revoluţionare Imre Nagy (v. De ce a fost spânzurat Imre Nagy?, pp. 254-259). Din acest punct de vedere, fraza-cheie a cărţii este aceasta: „Fiecare generaţie trăieşte un Kronstadt“ (A. Koestler), adică o despărţire de iluzia zeului infailibil (p. 27). În plus, Vladimir Tismăneanu aduce în atenţie gânditori remarcabili ignoraţi sau mai puţin frecventaţi (Aurel Kolnai, Paul Nizan, p. 131).

Demnă de reţinut este şi predicţia/avertisment: „nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai au un viitor. Ori poate îl au, dar într-o formă decisiv schimbată. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi dispreţul pentru «valorile sentimentale burgheze» nu au pierit. Trebuie să fim însă foarte prudenţi: nimeni nu putea să anticipeze leninismul sau revoluţia bolşevică la începutul secolului XX“ (p. 150). Unul dintre pericole este reprezentat de doctrina putinistă, un sincretism ideologic în care naţional bolşevismul se îngemănează cu autoritarismul etatist (p. 41), o combinaţie între autocraţia ţaristă, misticismul pravoslavnic, mesianismul bolşevic şi imperialismul velicorus (p. 102). De fapt, nu este vorba doar despre ideologia profesată de „ţarul kaghebist“ Vladimir Putin (p. 102), ci, mai ales, de capacitatea sa de subminare a lumii occidentale.

În spaţiul autohton, mai mult decât lucrările academice, eseurile au un impact infinit mai mare la sedimentarea în conştiinţa publică a unor idei şi concepte (autorul reia aici termeni precum naţional stalinism, destalinizare, desovietizare, deradicalizare, profitocraţie comunistă care s-ar putea impune cu timpul nu doar în spaţiul academic). Teze şi antiteze la Washington este cartea unui spectator angajat (p. 7), a unui intelectual public afin cu un Raymond Aron, o carte despre pedagogia esenţială a memoriei. 

Cristian Vasile

Eseurile lui V. Tismăneanu (V. Tismăneanu, Teze şi antiteze la Washington, Editura Curtea Veche, 2017)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)