O lectură a lui Cantemir

 

Marta Petreu

 

 

Pentru cine îl cunoaşte personal pe Ovidiu Pecican, pasiunea lui pentru istoria veche (medievală, premodernă, începutul modernităţii) şi pentru cultura veche a României nu este un secret; la fel, este notorie admiraţia lui superlativă pentru două personalităţi ale „începuturilor“ (la plural, cultura românească avînd, cum se ştie, începuturi, mai multe, unele sincrone şi paralele – căci în provinciile istorice separate din punctul de vedere al organizării politice –, altele succesive), pentru Cantemir şi pentru Budai-Deleanu. Şi, la fel, pentru cele două capodopere create de aceştia, Istoria ieroglifică şi Ţiganiada. Despre Cantemir, Pecican a ţinut şi ţine, de altfel, cursuri la UBB, la nivel masteral, încercînd să-şi ademenească studenţii spre comorile logice şi filosofice ale acestui precursor major al cugetării filosofice original-româneşti. Rod al interesului lui permanent pentru Cantemir, volumul Hieroglife cantemiriene, incursiuni istorico-hermeneutice (Limes, 2016) este unul compus din studii – opt la număr, plus o cronologie a vieţii şi operei domnitorului român. Autorul ne avertizează din start că, în faţa măreţiei operei cantemiriene, textele sale sînt doar propuneri interpretative şi ipoteze – cu alte cuvinte, cercetări şi căutări, pe care nu le consideră, în nici un caz, definitive.

În centrul atenţiei lui Pecican stă Istoria ieroglifică, drept primul roman românesc. Perspectiva exegetului este predominant sursologică şi, deci, comparatistă: la fel ca alţi exegeţi ai operei domnului moldav (Dan Bădărău, Mihai Alin Gherman, Constantin Aslam, Cătălin Turliuc, Adriana Babeţi, Ion Verdeş, Alexandru Duţu, Dan Horia Mazilu ş.a., autorul caută posibilele surse filosofice, istoriografice, logice, literare, teologice etc., din Europa şi din Orient, care l-au putut informa, forma şi influenţa pe Cantemir în opera sa privită global. Iar în baroca urzeală şi băteală a romanului cantemirian exegetul distinge dimensiunea evident filosofică şi în particular logică – şi deschide discuţia despre dimensiunea ei esoterică. Exegetul este interesat de acele construcţii, propuneri, idei, concepte, termeni eventual reelaboraţi care au intrat în marele covor al culturii române, rămînînd în urzeala şi substanţa ei pînă azi.

Cu o metodă de lucru suplă („para-literară“, cum şi-o numeşte la un moment dat), căci de natură istorică, filosofică, logică şi neocolind teritoriile doctrinelor esoterice, Ovidiu Pecican ne prezintă un Cantemir situat, prin cultura sa şi prin felul cum pune problemele, la zorile modernităţii culturale româneşti; un Cantemir citit şi informat atît asupra mediului cultural european, cît şi asupra celui oriental, un cunoscător atît al culturii antice, cît şi al celei contemporane lui. Astfel, în savurosul studiu „Balet aulic şi fabulă animalieră...“, exegetul ne persuadează că marile spectacole de balet de la curtea Franţei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea l-ar fi putut inspira pe Cantemir, prin barocul lor şi prin amestecul de disimulare, deghizare etc., în conceperea multcomplicatei lui Istorii ieroglifice; o ipoteză plauzibilă, cred, căci un scriitor-filosof nu este marcat numai de texte, ci poate fi inspirat – inclusiv inconştient – de orice stimul (de pildă, eu cred că naşterea psihanalizei, anume la Viena, a fost pregătită de senzualitatea şi încărcătura nostalgică a valsului). Tot aşa, studiul despre „Metafora egiptologică şi orizontul ei cultural în Istoria ieroglifică“, în fapt despre ce ştiau europenii în privinţa hieroglifelor, pune în evidenţă dimensiunea esoterică a romanului cantemirian şi, totodată, sugerează piste de interpretare a lui Cantemir prin esoterism; ipoteza, foarte plauzibilă, a exegetului este că Dimitrie Cantemir, om al timpului său, nu a rămas în afara unor iniţieri de tip esoteric, şi că, drept urmare, Istoria ieroglifică este şi o „transfigurare simbolică cu o portanţă sacră“, ce transmite o „învăţătură superioară către potenţialii iniţiaţi“, foarte probabil de inspiraţie rozacruciană. Foarte convingătoare este încercarea de citire a Istoriei ieroglifice ca un „satiricon“, dar unul dus de un „vehicul logic“; de altfel, arată Pecican, toată opera lui Cantemir stă pe o pînză freatică de natură filosofică, încă incomplet descifrată.

Carte frumoasă, de căutare, de ipoteze şi de sugestii insolite, volumul lui Ovidiu Pecican este ieşit dintr-o devoţiune de-a dreptul lirică faţă de romanul domnitorului moldovean. Pentru Pecican, naraţiunea acestuia este „o uluitoare poveste barocă cu care începe istoria romanului românesc“. Iar Cantemir, adaug eu, un autor la care pur şi simplu se va întoarce. 

Marta Petreu

O lectură a lui Cantemir (Ovidiu Pecican, Hieroglife cantemiriene, incursiuni istorico-hermeneutice, Limes, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)