Imersiuni

 

Ovidiu Pecican

 

 

– Nu va fi simplu să fie editat, pentru că a scris în mai multe limbi...

– Ca Nabokov...

– Cine?

– Un scriitor rus care a trăit în mai multe ţări europene, dar s-a stabilit, în cele din urmă, în Statele Unite – am încercat eu să nu o lungesc prea mult cu lămuririle.

Dar apoi mi-am dat seama că nu se putea să nu îl ştie, doar făcuse ravagii cu best seller-ul lui...

– A scris Lolita, un roman care...

– Vrei să spui Nabo-kov?!... – a exclamat ea, dând din mână ca şi cum ar fi vrut să adauge: „– Despre ăsta era vorba?!“

– Da. Probabil că pronunţia mea e mai aproape de rusă... – am zis eu.

– Fii serios, pronunţia era foarte bună. Nu ştiu însă unde-mi stătea capul... da... Chris îl pomenea adeseori, era unul dintre autorii care îi plăceau mult.

– Nu mă mir – am lăsat să-mi scape o remarcă jucăuşă.

Şi, într-adevăr, nu mă miram. Caradin fusese imposibil de „îmblânzit“, deşi, printr-un paradox, faza lui americană îmi părea mult mai aşezată, mai calmă decât ceea ce scrisese la noi, sub cenzura ideologică severă a anilor 1980. Dar poate că aşa se întâmplă uneori. Eşti liber atunci când te sufoci, şi îţi pierzi libertatea când nimic nu îţi mai stă împotrivă. Într-adevăr, când nimic nu mai este interzis, ce îţi mai rămâne de scris, cum îţi poţi dovedi cutezanţa? Pentru cei mai mulţi, răspunsul este: nu poţi.

În cazul „autorului meu“ răspunsul fusese un pic diferit. America îl ajutase să devină, probabil, nu doar conştient de acest impas, ci şi de una dintre soluţiile posibile. La fel ca bătrânul Sadoveanu, care îşi relua către final primele romane, rescriindu-le altfel, şi Cristian Caradin se întorsese tot la temele româneşti. Era ciudat, dacă nu te gândeai la cauzele profunde. Lumea în care devenise imperios să le abordeze, să le rezolve literar, să le spună cititorilor lui, lumea aceea fusese măturată de istorie, se dusese... Toate problemele ei o luaseră la vale, desprinderea atât de rapidă şi de majoră, a întregului bloc răsăritean european şi chiar a Moscovei însăşi fusese atât de alertă, încât era greu şi să îţi aminteşti ce anume nu fusese voie, ce era sacrosanct şi tabu... Cristian Caradin însă regăsise temele acelea, cred, pentru că, în fond, pentru el lumea respectivă rămăsese vie într-un anume sens. Pentru el România rămăsese cumva tot cea lăsată în urmă la plecare... Sau poate nu era asta. Poate că, rămânând în însingurarea lui americană un răsăritean, neavând cu cine discuta problemele acestea, se scrutase interior, descoperind că era prea târziu ca să mai schimbe foaia şi că, de fapt, temele şi motivele care îl măcinau rămâneau peste timp şi peste revoluţii aceleaşi; bune sau rele...

– În Franţa semna un pic schimbat, Christian Caradinne... În Germania a publicat romanul acela intitulat Nori şi funingine sub numele Christian von Karadin... Dar probabil că ştii toate lucrurile astea.

– Le ştiam, dar nu strică să le mai aud o dată... Se întâmplă să mai uit câte un detaliu semnificativ, şi să nu mi-l reamintesc ar fi de neiertat.

– Oh, bietul Chris... I-ar fi plăcut să vadă atâta interes pentru ceea ce numea „jucăriile“ lui... Nemţii şi acum continuă să îl reediteze, la vremea apariţiei l-au comentat în Der Spiegel...

„Jucării“? Pentru mine, sensul figurat al cuvântului, în engleză, rămânea acela de trimitere la aparatul genital. Şi poate că asocierea nu era atât de eretică precum părea. Mereu opera de artă adevărată, valoroasă, are foarte mult de-a face cu genitalia.

*

 

„În caramele zace, orice s-ar spune, întregul depozit al inocenţei infantile. Şi cum caramelele sunt aproape ultimul produs distribuit la liber în ţările atinse de mirajul şi de perplexitatea unor crize (de creştere), de ce ne-am mira că inocenţa răzbate la suprafaţă, devenind vizibilă, în pofida atâtor straturi de machiaj grosolan aplicate fără discernământ chipurilor din jur?

Credeam că ultima oară când am dizlocat cu ajutorul caramelelor una dintre plombele timpurii ale danturii mele avea să rămână, definitiv, întâmplarea de la vârsta de zece ani când, retras într-o şură cu punga de bomboane aferente, am convins-o pe blonda Marcelinna să se dispenseze de petecul de pânză intimă care îi ascundea viitoarele delicii şi i-am plimbat pe pubisul încă total chilug o caramea lipicioasă, înmuiată mai întâi în gură. (Mă felicit şi astăzi că n-am avut idei intromisive în acea dimineaţă de vară îndepărtată şi laborioasă...) S-a petrecut însă altceva, neprevăzut.

În ultima vreme, peisajul s-a umplut de caramele, nimic altceva decât caramele, iar rezultatul cel mai vizibil a fost că mi-am pierdut deja aproape toate plombele, semn că am nevoie de altele noi.

Cu acest prilej, regăsesc şi ceva din inocenţa plămânilor după expectorare. Eliberaţi de mucusul stânjenitor, ei filtrează din nou respiraţia, oferind şansa eliberatoare a unei reumpleri cu energie. Oamenii dornici de sănătate n-ar trebui să uite asta. Expectoraţi cât de mult şi de des este nevoie. Astfel vă veţi cuceri din nou mult dorita sănătate şi energia după care, de atâta timp, tânjiţi...“

 

(Cristian Caradin, Caramele şi inocenţă pulmonară, fragment)

 

*

Îmi amintesc destul de bine vizita pe care am făcut-o (cu mare întârziere şi aproape întâmplător, profitând de ocazia neaşteptată a unor consfătuiri didactice) în cartierul copilăriei lui Cristian Caradin. Îmi ieşise aproape cu totul din minte, eram într-o perioadă mai „tumultoasă“ a vieţii mele când, să o spun sincer, mi se părea imperios să „îmi aranjez ploile“, adică să îmi organizez o viaţă cât mai aproape de standardele care îmi închipuiam că mă caracterizează. (Credeam, de pildă, pe vremea aceea, că să am mai multe femei e mai important decât să am femeia mea; că să beau zilnic o băutură fină ridică automat standardele mele la nivelul stilului de viaţă; că ar trebui să am o maşină...) O luasem pe colega mea Cinci – o chema Zamfira, dar toţi apropiaţii îi spuneau Cinci în amintirea unei întâmplări simpatice din prima copilărie, când numise aşa o păpuşă de-a ei – să ne baladăm pe străzile Turzii. Oraşul se dovedea provincial şi cam fără perspective, în pofida trecutului fastuos pe care îl etala – castru roman, saline vizitabile, cu trecutul însemnat pe pereţii de sare, tribuni ai luptelor naţionale etc. Pe urmă, după ce am bătut centrul de la o biserică la alta (ce teatru meschin, apropo!) şi după ce am băut un pahar de vermut italian pe o terasă, fiindcă era o toamnă aflată abia la început, cu un soare încă îndrăzneţ, am urmat-o. Ea ştia oraşul mai bine, fusese vreme de doi ani profesoară la una din şcolile din periferia Turzii şi acum, când, în fine, izbutise să plece definitiv de acolo, se simţea în raport cu mine ca o localnică în depline drepturi, avea chiar un soi de mândrie a locului şi voia, habar n-am exact de ce, să mă poarte ici şi colo... Nu mă deranja. Nu mă grăbeam. Nu aşteptam prima ocazie să sar, precum un tigru, asupra ei şi să o devor, să îi adulmec carnea trandafirie, să mă îmbăt de epiderma ei, să mă apăs ca într-o plastilină diafană asupra contururilor ei. Aveam deci timp interior cu nemiluita, şi nici cel exterior nu mă mâna din urmă.

La un colţ am văzut însă, pe neaşteptate, o firmă de magazin pe care scria „Genţiana Multa“ şi am rămas împietrit o secundă; destul pentru Cinci ca să-şi dea seama că se întâmpla ceva... „– Fantastic! – am mârâit eu, ca în faţa unui peisaj familiar care răsare dintr-o dată pe la mijlocul unui vis plin de stranietăţi, făcându-te să nu mai ştii unde eşti cu adevărat. – Asta e exact, dar exact cum am citit într-o proză de-a lui Caradin“.

Cinci îşi luase o poză superioară, zâmbind subţire din colţul buzelor, şi cu un aer de profesoară pisăloagă m-a lămurit: „– Nu e ca într-o proză din Caradin, e exact locul despre care scria Caradin“.

Noutatea informaţiei m-a făcut să pierd imediat din vedere alura iubitei mele care, dacă mă gândesc bine acum, se pare că voia în mod foarte serios să devină titulară la mâna mea, căci prea se comporta ca o păpuşă de serviciu, străduindu-se din cale afară să sclipească în toate cele...

– Cum naiba? Nu era bucureştean?

– Nu. A trăit toată copilăria şi adolescenţa la Bucureşti, dar familia lui după tată era turdeană şi îşi petrecea mult timp pe aici. Vrei să îţi arăt unde locuiesc încă rudele lui?

– Chiar aş vrea asta – i-am mărturisit sincer.

Nimerisem într-o proză de-a lui Cristian Caradin, dacă nu cumva chiar în toposul absolut al prozei caradiniene, cum să nu vreau?!...

Am intrat însă, întâi şi-ntâi, în „Genţiana Multa“. Se pare că Multa era un nume de familie, şi nu, cum îmi imaginasem citind paginile acelea de carte, marca unei vânzătoare grăsune, bonome şi intens apetisante, aşa cum fusesem tentat să cred, probabil ca o reminiscenţă din filmele lui Felinni (tutungereasa din Amarcord şi târfa de la malul mării, La Saraghina, care îi iniţia pe copii scuturându-şi sânii în ritm de dans). Am descoperit acolo, pe lângă mărunţelul cu favoriţi lungi, după moda anilor 1970, care vindea într-un halat de... tâmplar, albastru şi destul de gros, feştile de lampă pentru ţăranii de la munte, din zonele fără electricitate, becuri de mai multe mărimi, cutii de chibrituri colorate, caiete dictando, caiete de matematică cu tabla înmulţirii tipărită pe coperta scămoasă din carton albăstriu, mături din nuiele şi mături obişnuite, coşuri şi canistre (ultimele de plastic), ziarul judeţean şi vreo două reviste coapte de soare, pe care lumea nu le cumpăra, dar pe care, după toate aparenţele, mai multă lume le citise (probabil în picioare, „la botul calului“, stând lângă uşă). Şi când am întrebat dacă mai au şi alte lucruri, insul cu favoriţi mi-a făcut semn să mă apropii de tejghea şi a scos de acolo, să vezi şi să nu crezi, nişte splendide odăjdii de popă ortodox, cu fir de aur şi cu purpuriu, cu negru şi chiar cu alb, pe ici, pe colo... O minune, ţinând seama şi de faptul că la Culte angajaţii oficiali se ocupau mai mult cu stopatul şi controlatul activităţilor bisericeşti decât cu alte cele, menite să răspundă nevoilor oamenilor din teritoriu. Dar, la urma urmei, cam asta făcea pe atunci toată lumea din administraţie, ocupată să apere interesele statului, şi nu pe ale noastre, ale cetăţenilor. Era o lume de mici ceauşeşti la fiecare colţ de stradă, după fiecare ghişeu şi, mai ales, în clădirile unde nu puteai pune piciorul fără a fi convocat special.

Eram deja încântat, iar Cinci savura empatic şi discret încântarea mea, atingându-mă magic, când şi când, cu vârfurile degetelor ei de pianistă care se ignoră. (Studiase instrument, dar... era vorba despre acordeon.) Era fără precedent să plonjez atât de brutal, de palpabil, din pagina scrisă, din literatură, direct în lumea care o generase şi care îl conţinuse pe autor. Sigur, ca toată lumea, vizitasem cimitirul Bellu, trecând printre mormintele ilustre de literaţi. Văzusem şi casa memorială a lui Slavici, la Şiria. Dar, nu ştiu de ce, senzaţia pe care mi-au procurat-o nu a fost nici pe departe la fel de puternică precum în cazul lui Caradin. Poate fiindcă, printr-o fascinaţie difuză, dar puternică, de opera lui eram mai legat, chiar şi fără să pot măsura, deocamdată, dimensiunile acestei legături.

În fine, strada pe care am intrat avea alt nume decât în vremea stalinismului, când Caradinii locuiau pe ea împreună cu nepoţelul venit în vizită din capitală. Dar Cinci m-a asigurat că ea era strada copilăriei lui; o stradă banală, cu case interbelice sau mai vechi, cu ferestre de mărime mijlocie, cu pereţi exteriori cu tencuiala căzută, o stradă oarecum oprită în loc şi resemnată, cum erau, pe atunci, majoritatea străzilor din oraşele ţării, mai ales cele din oraşele de mâna a doua, unde industria nu se dezvolta rapid şi brutal, permiţând atmosferei burgheze cu tei şi cu salcâmi să se reproducă în gol...

Nu mă interesa aspectul anecdotic. De altfel, şi dacă m-ar fi pasionat tocmai asta, momentul era cum nu se poate mai nepotrivit. În anii ’80, să intri pe nepusă masă în casa unor necunoscuţi şi să începi să le pui întrebări despre ruda lor apropiată care o „tăiase“ peste Dunăre, înotând, găsind la sârbi, mai apoi, un camion care îl dusese până în Trieste, găsindu-şi azilul politic în Italia, traversând mai târziu, după diverse alte socoteli, „balta“ şi ajungând în SUA aducea a anchetă securistă. Mi-ar fi întors spatele de la prima întrebare, poftindu-mă afară din curtea lor cât ai zice peşte. Dar eu ştiam despre toate astea, că doar trăisem, ca şi ei, ceilalţi, în România lui Ceauşilă... Aşa că... Nu... Pe mine mă interesa chiar ceva mai subtil şi mai direct implicant decât culegerea de informaţii despre un scriitor care îmi plăcuse. Aş fi vrut imposibilul: să pătrund în atmosfera care generase literatura ce mă capta şi îmi reţinuse curiozitatea. Îmi era foarte clar – nu eram nebun! – că aşa ceva este foarte probabil să nu se poată întâmpla. Ca să meargă, ar fi trebuit ca eu să am aceeaşi capacitate cu Caradin de a evoca, sintetiza şi transforma banalul cotidian al unei străzi în pagină literară absorbantă din punct de vedere sufletesc. Şi, în plus, ar mai fi trebuit să am aceeaşi capacitate interioară de a transfigura realitatea ternă, ca autorul ale cărui urme le adulmecam, în felul meu. Ştiam bine că nu aveam aşa ceva. Puteam avea altceva, nu mai puţin valoros ca trăire, dar asta sigur nu aveam. Pur şi simplu, nu eram... el.

Mă bazam însă pe faptul că îl citisem cu atenţie, cu multă empatie, şi că, făcând acest lucru de mai multe ori, ajunsesem să asimilez, să „încorporez“, să fac să fie şi ale mele trăirile pe care le întâlnisem în prozele lui. Asta însemna, orice s-ar zice, că aveam afinităţi, că nu eram impermeabil la ceea ce scria, că eram oricum familiarizat cu „umbrele“ de cuvinte şi de sentimente ale acelor locuri.

Prin minte îmi trecea un cântec – altul – la modă în copilăria mea şi cred că şi începusem să îl şuier uşor, aproape neauzit, printre buze. Era al celor patru Beatles şi făcuse faimos Liverpool-ul unde copilăriseră ei:

 

Penny lane is in my ears and in my eyes

There beneath the blue suburban skies

I sit, and meanwhile back

Penny lane is in my ears and in my eyes

There beneath the blue suburban skies

Penny Lane

 

La fel ca pe strada rememorată de John şi Paul din oraşul lor, Liverpool, am observat între cele două şiruri de case paralele turdene un peisaj anodin şi oarecum pitoresc (oarecum, fiindcă îl puteai vedea în destule oraşe româneşti ale timpului): o băbuţă aruncând la canalul din marginea trotuarului nişte apă opărită plină cu pene de găină, mai încolo trei fetiţe jucând şotron, un puşti trecând o bucată lunguiaţă de lemn peste leaţurile dintr-un gard şi scoţând astfel un răpăit ritmic, două fete urâţele, dar atent coafate cu nişte chivăre de păr imobile, un biciclist ocolind abil gropile din pavaj, câteva autoturisme modeste parcate prin faţa unor clădiri, copaci şi rondouri cam stângaci desenate, mai mult cu iarbă şi pământ decât cu flori, lătraturile din mai multe curţi pe lângă care eu şi Cinci treceam...

N-am acceptat să intrăm la numărul 22, unde mai locuiau încă unele dintre rudele scriitorului. Am aruncat însă o privire curioasă pe deasupra porţii metalice destul de joase, observând un coteţ în fundul curţii lunguieţe, încheiate printr-un nuc viguros şi înalt, o troacă de tablă aşezată pe două scaune, goală însă, şirurile de cămăşi şi de şosete agăţate pe sfori. Lăsând deoparte toate detaliile pe care mi le amintesc însă, descopeream o lume diafan conturată din sincope şi fulguraţii, dincolo de prezenţe şi de evenimente, şi nu-mi era prea clar dacă ea venea dinspre mine ori dinspre cele citite din Caradin...

 

(fragment din Faţa în apă

Ovidiu Pecican

Imersiuni

» anul XXVIII, 2017, nr. 8 (327)