Olimpiu Nuşfelean

 

1. Cînd vorbeşti vara despre lectură, adică despre lecturile verii, eşti tentat să te referi la cărţi „relaxante“, asemănătoare cu o briză care te mîngîie la venirea serii cînd priveşti valurile sosite la marginea mării... Dar nu toată vara citim „cărţi de vară“. Cel puţin eu. Deliciile le găseşti, desigur, şi în cărţi mai grele. Depinde ce fel de delicii cauţi. Dar, vara, e mai greu să te împarţi între deliciile oferite de anotimp – zori sau amurg, flori înrourate, primele cireşe coapte, pisoiul care se mută de la umbră la soare sau de la soare la umbră, scăldatul într-un rîu limpezit după puhoaie şi altele de felul acesta – şi timpul furat ţie de lectură. E nevoie de anumite condiţii, zile toride, caniculă, ca să fii împins de împrejurări spre răcoarea unei terase unde să adăşti la lectură. Cărţi care prilejuiesc delicii de lectură vin mereu spre noi, dinspre librării, biblioteci, scriitorii care ţi le oferă cu autograf, criticii care, prin opiniile lor, ţi le recomandă... Numai că... nu ştiu ce să zic. Sînt un cititor avizat, dar nu ştiu dacă pot să cad întotdeauna peste aşteptările unui cititor, cum să zic?, ingenuu. Cînd citesc o carte, mai întotdeauna îl şi iscodesc pe autor; cum construieşte o situaţie, cum întoarce o frază etc., etc. Într-o asemenea direcţie de lectură, criticul literar este un iscoditor absolut. Dar eu nu sînt critic literar... Desigur că nu mă las privat de deliciile oferite de o lectură ingenuă. E cam complicată o asemenea situaţie, dar, în fine, lucrurile se aranjează. Cititorul care citeşte cărţi alese de mine poate să se lanseze şi în „iscodirea“ mea!...

Cărţi care m-au absorbit, cum s-ar zice, ar fi de dezvăluit. Pe primul loc ar fi, în privinţa lecturilor din ultimele luni, romanul Laur de Evgheni Vodolazkin. Citindu-l, mă şi tem să merg mai departe cu traduceri din alte cărţi ale scriitorului, cum ar fi Aviatorul, ca să nu le găsesc sub nivelul romanului care m-a fascinat. Ar fi apoi Iuda, de Amos Oz. Cea mai frumoasă carte din lume – de Eric-Emmanuel Schmitt (poate cu un titlu prea... pretenţios, dar cu o scriitură care nu se poticneşte în mărunţişuri, nu ştiu de ce mă duce cu gîndul la prozele lui Cesare Pavese) sau poemele din Taishan-ul meu de Patrizia de Rachewiltz (nepoata lui Ezra Pound), carte tradusă din engleză de Daniela Oancea şi Viorica Patea. Citez, aproape la întîmplare, din La capătul rîului: „Cînd ea îşi freacă genunchii într-o duminică liniştită, / soarele străluceşte pe perete, ea cîntă / cu voce blăndă. / El urmăreşte albinele, cu pipa în mîna infirmă. […] Singur – şi cald lîngă peretele însorit, / caisul, // unde inima nu s-a oprit.“ Eu m-aş opri însă la romanul Strigoiul, cu care l-am re-descoperit pe Ion Agârbiceanu. Nu l-am citit la momentul apariţiei, ci acum, oferit de o ediţie coordonată de Eugen Simion şi îngrijită de Ilie Rad. În ciuda celor care îi aduc, probabil cu justeţe, anumite reproşuri, romanul mi se pare remarcabil. A apărut într-o perioadă în care, avînd în vedere tendinţele ideologice, universul lui nu putea interesa. A înregistrat un handicap de receptare, din care nu cred că a ieşit. Poate că, în ceea ce mă priveşte, datorită faptului că nu l-am mai frecventat de mult pe venerabilul prozator, am fost antrenat într-un proces de lectură ingenuă. Aş aşeza acest roman nu între Slavici şi Rebreanu, ci între Ion al lui Rebreanu şi Moromeţii lui Marin Preda. E o lume retrasă aproape în întregime în memorie, dar atît de complexă, redată cu măiestrie de scriitor. Lumea satului, descrisă prin personaje bine individualizate, citite de un spirit profund, dar şi printr-un personaj colectiv foarte bine urmărit, o lume doar slab idealizată, o asemenea lume are pregnanţă şi autenticitate. Sau, dacă vreţi, verosimilitate. O lume ce scapă simplei pretenţii etnologice, chiar dacă Agârbiceanu nu se fereşte de asemenea pretenţii. Este redat aici, mai ales, chipul ţăranului înstărit, care a aşezat satul în durată, cu prestaţie etică firească, ţăranul care la colectivizare va fi declarat chiabur... Nu e doar ţăranul instinctual sau cel doar ironic. Deşi găsim şi asemenea aspecte în romanul lui Agârbiceanu. Şi cîtă căldură – umană!... – întîlnim în dialogul dintre copilul Ioniţă şi „sluga“ Irimie Hurubean, în prietenia dintre cele două ţărănci, Maria Corbu şi Ana Mărginean, preocupate să găsească soluţii privind căsătoria celor doi tineri, Sora şi Gheorghe. Cred că romanul Strigoiul (deşi numele ar putea deruta) de Ion Agârbiceanu ar merita studiat la şcoală. O, cîte studii de caz nu s-ar putea elabora pornind de la „conţinuturile“ lui!... Nu ţin să-l situez în ierarhia prozei lui Agârbiceanu, dar merită citit.

 

 

3. Îmi plac anecdotele cu scriitori, îmi place să le ascult, dar nu le prea ţin minte. Cel mai mult îmi plac, desigur, anecdotele cu mine, cu mine ca personaj. Dar nu se cade să spun, eu, anecdote drăguţe cu mine. Şi apoi alţii, care le cunosc, le spun mai bine. Mai ales că ei au dreptul să şi fabuleze!... 

Olimpiu Nuşfelean

Când vorbeşti...

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)