Două întîlniri cu Cioran

 

Jean-Louis Courriol

 

 

De două ori ne-am întîlnit cu Emil Cioran în rue de l’Odéon: prima dată, în mai 1989, în faţa uşii imobilului nr. 21 din această stradă, unde nici pînă astăzi nu există nici cea mai discretă placă comemorativă a trecerii lui pe-acolo. Atunci avea sub braţ ziarul Libération, cu fotografia lui Mircea Dinescu pe prima pagină şi interviul lui de mare curaj. Iar a doua oară, în ianuarie 1990, cînd am fost chiar în casa lui, în mansarda care, în afara tavanului uşor înclinat, numai a mansardă nu arăta… Între aceste două momente se petrecuse o revoluţie, iar a doua oară nu mai eram numai noi doi, Florica, soţia mea, şi cu mine, ci şi Marin Sorescu, Tudor Gheorghe, un critic de la ziarul Libération, Olivier de Gaudemard, care ne rugase să-l luăm cu el la marele scriitor francez, adică la Cioran. Plus un prieten fotograf, Alexandru Vâjâianu.

Prima dată, întrevederea pornise de la insistenţele lui Marin Sorescu, care îl cunoştea bine pe Cioran. Pregăteam atunci publicarea antologiei din La Lilieci. Paysans du Danube, care a apărut tocmai în mai 1989, la editura Jacqueline Chambon. Marin Sorescu mă îndemnase să-i scriu lui Cioran şi să-i cer o prefaţă. Am şi acum scrisoarea lui de răspuns, frumoasă şi negativă, nedreaptă, cioraniană prin excelenţă. Citez: „cuvîntul prefaţă îmi produce disconfort, Marin Sorescu e un mare scriitor pe care-l admir, dar dacă aş scrie ceva pentru el ar trebui s-o fac pentru oricine“. Nu mai e nevoie de comentarii.

Cu ocazia unei seri de poezie română la Maison de la Poésie din Paris, unde ţinusem o conferinţă-lectură despre poezia românească, citind traduceri din Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, i-am dat un telefon lui Cioran; iar el ne-a dat întîlnire la numărul 21 rue de l’Odéon. A coborît.

Şi am pornit toţi trei pe jos prin Paris, trecînd prin parcul Luxembourg, vorbind franţuzeşte despre România, despre ultimele nebunii ceauşiste, despre Mircea Dinescu – Cine este nebunul care a dat acest interviu?, ne-a întrebat Cioran, şi-apoi a adăugat că el scrisese cîndva, în tinereţe, ceva de genul toţi bărbaţii de peste patruzeci de ani ar trebui ucişi, şi nu păţise nimic, deşi era doar un tînăr profesor… Am vorbit şi despre poezia lui Eminescu – publicasem, în 1985, la Cartea Românească a regretatului George Bălăiţă, o antologie Eminescu bilingvă, iar Cioran s-a mirat: «Eminescu est intraduisible, bien sûr!». După o oră de plimbări literare, Cioran s-a despărţit de noi, scuzîndu-se că trebuie să-şi vadă un prieten bolnav la Hôpital des Enfants-Malades – şi a sfîrşit prin a ne mărturisi că era vorba despre Eugène Ionesco.

A doua întîlnire, imediat după revoluţie, a avut loc cu ocazia venirii lui Marin Sorescu, Tudor Gheorghe şi Mircea Dinescu la Lyon, la invitaţia ziarului Libération, cu care acoperisem în direct evenimentele. Am organizat atunci într-un mare teatru din Lyon o manifestaţie de amploare, cu 700 de spectatori, dornici să-i întrebe şi să-i asculte pe cei trei oaspeţi despre revoluţia din decembrie şi aşteptările românilor, despre evoluţia evenimentelor. La Paris am fost primiţi la sediul central al ziarului, după care i-am trelefonat lui Cioran, aşa cum stabilisem, iar el ne-a poftit să-l vedem, de data asta la el acasă. Contrar unei legende tenace, de cum ne-a deschis uşa, a început să vorbească româneşte, spunînd „Aduceţi pahare, sunt destule scaune?, luaţi loc“ etc. Cum însă din grupul nostru făcea parte şi un jurnalist de la Libération, soţia mea i-a sugerat, diplomatic, că nu toată lumea înţelegea româna… Pe urmă am regretat, ar fi fost bine să-l lăsăm să vorbească mai mult în limba pe care mai toată lumea credea că a uitat-o. După aceea, Tudor Gheorghe i-a cîntat cîteva cîntece, Cioran era vizibil emoţionat; a vorbit cu Marin Sorescu şi cu noi. Florica l-a întrebat la un moment dat: „Vă gîndiţi să vă întoarceţi în România acum?“, iar el i-a dat un răspuns tipic cioranian: „Visul meu a fost dintotdeauna să părăsesc România“.

Oricum, momentul vizitei la el a fost extrem de intens. Cioran era încă foarte viu. Şi nu se putea bănui deloc sfîrşitul tragic care-l aştepta peste numai cinci ani… Am avut atunci în faţă o personalitate de o deosebită forţă, de o neînduplecată încăpăţînare, fără de care nu şi-ar fi împlinit un alt vis, acela de a deveni unul dintre cei mai rafinaţi stilişti ai limbii franceze şi de a consolida ideea francofoniei şi a francofiliei românilor. Un singur regret am, sau un reproş – dacă mi-este permis: că nu s-a folosit de prestigiul lui în mediul editorial francez ca să îndrepte interesul editorilor spre marile opere literare româneşti. Lucru care se explică tocmai prin acest destin voit şi construit de el. Ionesco n-a făcut-o nici el. Cioran, e drept, nu a scris Nu.

 

 

1.

 

LYON, 9/02/1989, 

Domnului Emil CIORAN

din partea lui

Jean-Louis COURRIOL

 

Stimate domnule Emil Cioran,

Dacă îmi permit să vă scriu – deşi nimic nu mă îndreptăţeşte să o fac în afara admiraţiei pe care o am pentru ceea ce scrieţi, admiraţie pe care o împart cu atîţia alţi autori anonimi –, gestul meu se explică prin două raţiuni sau, cel puţin, aşa le consider eu, care ar putea fi: apartenenţa dumneavoastră la un popor pe care eu îl iubesc, aşa cum îi iubesc şi limba pe care am învăţat-o şi o predau în Franţa. După cum vedeţi, avem un punct comun, şi anume acela de a nu fi schimbat limba, ci doar de-a fi transferat în aceea care nu ne era maternă, în cazul dumneavoastră franceza, în cazul meu româna, dragostea pe care o aveam pentru prima, rămînînd fideli celei de-a doua. Comparaţia se opreşte evident aici, ca şi pretenţia mea deja excesivă. Sunt doar profesor şi traducător, şi acesta este al doilea motiv al demersului meu.

După ce am transpus pentru studenţii mei şi pentru plăcerea mea cîteva texte ale unor scriitori de care mă simt apropiat, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Marin Sorescu, nedepăşind limita unor tentative fără ecou de a-i face cunoscuţi în Franţa, am întîlnit o editoare inteligentă şi curajoasă care începe să-şi facă un nume şi a cărei temeritate este cumva şi provincială, întrucît s-a instalat la Nîmes. Este de acord să publice o traducere din La Lilieci de Marin Sorescu, pe care-l ştiţi, cred, şi a cărui epopee discretă, epopeea unei specii pe cale de dispariţie – ţăranul român – o ştiţi probabil, de asemenea.

Cartea – este vorba, fireşte, de o antologie – va apărea în 15 aprilie, sub titlul Paysans du Danube. Cronica unui sat românesc. Am ales atît titlul cît şi subtitlul nu din spirit de racolaj, ci doar în scopul de-a trezi în conştiinţa publicului francez, prea puţin curios faţă de străinătate, în orice caz, faţă de România, un reflex de interes pe care această biată ţară îl merită, în nenorocul ei. Prefaţa pe care am scris-o va încerca, fără să atragă – sper – neplăceri autorului, să sublinieze ceea ce reprezintă cele cinci volume din La Lilieci în contextul istoric situat după al doilea război. Părerea mea este că avem de a face cu o adevărată capodoperă a literaturii române din toate timpurile.

Aş putea să vă rog să contribuiţi s-o introduceţi, dacă nu în conştiinţa franceză, cel puţin în cîmpul ei de viziune, scriind un „cuvînt înainte”? Aş dori să fiţi convins că nici Marin Sorescu, nici editoarea nu sunt la curent cu cererea mea.

Ar fi, dacă aţi accepta, o nouă dovadă de generozitate în conformitate cu multe alte gesturi strălucite de acelaşi gen făcute de dumneavoastră recent.

Cu speranţa că veţi binevoi a răspunde favorabil solicitării mele, vă adresez mai jos textul traducerii şi al prefeţei şi vă rog să primiţi, domnule Cioran, mulţumirile mele anticipate şi sentimentele mele de sinceră admiraţie.

Jean-Louis Courriol

 

 

2.

 

Paris, 14 februarie 1989,

 

Stimate Domn,

Vă mulţumesc pentru această surpriză: scrisoarea dumneavoastră şi traducerea Paysans du Danube. Amîndouă merită toate felicitările mele, cu o singură rezervă: acel „cuvînt înainte”. Doar citindu-l şi îmi produce o irepresibilă stare de disconfort pentru simplul motiv că figurează adeseori în corespondenţa pe care-o primesc. Gîndul că trebuie să scriu o scrisoare de refuz, mai cu seamă în cazul de faţă, reprezintă pentru mine un adevărat chin. Marin Sorescu este o persoană pe care o iubesc şi o admir. Atît omul, cît şi scriitorul au un farmec de netăgăduit. Cu ce plăcere aş fi făcut elogiul amîndurora! Dar, atunci, cum aş mai fi privit de compatrioţii mei solicitatori de prefeţe? Apelez deci la înţelegerea dumneavoastră şi sunt convins că nu va fi în zadar.

Cordial,

Cioran

 

 

3.

 

LYON, 23/02/1989,

Domnului Emil CIORAN

din partea lui

Jean-Louis COURRIOL

 

Stimate domnule Emil CIORAN,

Vă sunt foarte recunoscător pentru răspunsul dumneavoastră atît de rapid la solicitarea mea atît de stîngace. Mărturisesc că, acum, cu distanţa necesară, expresia „cuvînt înainte” mi se pare detestabilă, oribilă, cel puţin fonetic vorbind. Ar fi trebuit să recurg la un alt termen renunţînd de asemenea, cu aceeaşi grijă, la cel de prefaţă, folosind mai degrabă termenul de prezentare, un fel de vorbă bună cum se spune la români… *

Vă rog să consideraţi această flagrantă lipsă de iscusinţă un semn evident al lipsei de calcul… O ştiţi mai bine decît mine, operele şi scriitorii români de azi care ar merita să fie descoperiţi în Franţa (rectific imediat, chiar şi cu preţul unei digresiuni, oare publicul francez îi merită? Întrebarea e de-acum pusă) sunt, la urma urmei, puţini la număr. Printre ei, Marin Sorescu are un loc aparte, după părerea mea. Aţi spus-o într-o manieră mai precisă şi mai clară decît aş fi putut s-o fac eu. Dacă mă gîndesc bine, scrisoarea dumneavoastră este răspunsul cel mai bun la ceea ce vă ceream, cea mai preţioasă recomandare pentru cel pe care-l iubiţi şi admiraţi, Marin Sorescu. Şi întrucît editoarea Jacqueline Chambon s-a decis să deschidă cu Paysans du Danube o colecţie românească pe care mi-a cerut s-o coordonez, îndrăznesc să vă rog să-mi permiteţi s-o reproduc, în facsimile sau imprimată, fără niciun fel de definiţie, fără s-o includem în nicio rubrică, un fel de indicator spre Marin Sorescu şi literatura română de totdeauna şi de mîine. Aceasta, bineînţeles, dacă, după cum o sugeraţi, nu doriţi să pun prefaţa în loc de postfaţă şi să vă cedez locul la începutul volumului.

Vă rog să credeţi, stimate domnule Emil CIORAN, că insistenţele mele pentru care vă cer anticipat iertare n-au altă motivaţie decît aceea de a oferi cititorilor francezi un semn de care au, din păcate sau nu, nevoie, un semn venit de la un om şi de la un scriitor tot atît de respectaţi unul ca celălalt.

Cu mulţumiri anticipate şi sentimentele mele de recunoştinţă,

Jean-Louis Courriol

* în română în text

 

 

Jean-Louis Courriol

Două întîlniri cu Cioran

» anul XXVIII, 2017, nr. 7 (326)