Poemul simfonic

 

Constantin Cubleşan

 

 

Una dintre cele mai originale personalităţi poetice, afirmată în perioada postdecembristă, este Ruxandra Cesereanu, cu un verb viguros, năbădăios adesea, cu o expresie francă, explozivă şi nonconformistă, care a impus un stil fals-avangardist, într-o manieră lirică de neconfundat. Volumele sale au şocat prin cruzimea imaginilor terifiante ale unei lumi degenerate, ale unor realităţi degradate până la morbid, evocate şi translate într-o viziune ce frizează fantasticul, oniricul şi, mai cu seamă, grotescul. Titlurile trimit sugestiv în acest sens: Oceanul Schizoidan (1998), Femeia-cruciat (1999), Veneţia cu vene violete (2002) ş.a., incitante şi depresive în acelaşi timp.

Evoluţia spre un verb sintetizator e vizibilă de-a lungul anilor, marcată de nevoia decantării emoţionale în profunzimea trăirilor intime, rezonând dramatic pe orizontul revelaţiei semnificative a biograficului. California (pe Someş), recentă prezenţă editorială (Editura Charmides, Bistriţa, 2014), se structurează pe coordonatele unui autentic poem simfonic, de amplitudine, râul devenind motivul melodic central pe firul căruia se ordonează polifonic segmentele unui tip aparte de rememorări tensionate. Poeta insinuează o trenă epică pentru a derula fragmentarul – căci fiecare secvenţă se constituie ca parte integrantă, în trepte, a poemului ce trebuie considerat în întregul său – ca într-o rapsodică orchestraţie, cu variaţii pe aceeaşi temă. De altfel, autoarea dă relaţii explicative asupra declicului inspiraţiei: într-una din plimbările de seară pe malul Someşului, ajunsă în Parcul Rozelor „am auzit un zvon de chitară şi nişte glasuri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete care zdrăngăneau melodia Hotel California a trupei Eagles“, fapt ce „m-a făcut să mă întorc în timp, pe vremea când eu însămi eram adolescentă şi cântam cu prietenele mele de liceu aceeaşi melodie“.

Întoarcerea în timp nu înseamnă însă neapărat evocarea acelor ani (sau, nu numai), ci reconstituirea atmosferei unei întregi lumi crepusculare revolute, retrăită acum cu sentimentul recompunerii acesteia într-un prezent dinamic, cu alte poveşti, dintr-un  acelaşi „poem al oraşului“ pe care şi-l asumă, datorat râului, pe firul căruia evadează spre universuri fantastic de realiste, dacă există aşa ceva (şi iată că există), căutându-se pe sine în propria poezie ce se alcătuieşte aproape halucinant, sub imperiul senzorialului („Eu fac aici înnădituri./ Gândesc un zigurat./ Amintiri învălmăşite de râu îmi ung retina./ Ochii mei au fost doar originea unui poem care scrie“).

Pentru Ruxandra Cesereanu, poezia din acest volum se dovedeşte a fi „o gară cu multiple săli de aşteptare“, în sensul că, metaforic vorbind, memoria  se încarcă cu o mulţime de episoade evocatoare ale unor locuri străbătute aievea, ale unor eroi simbolici, care devin, cu vibrantă încărcătură emoţională, tot atâtea popasuri afective, din care se întoarce, de fiecare dată, la matcă, în timp şi în timpi, aducând pe firul râului ordonator de viaţă prinosul unor experienţe ideatice: „Scoicile galbene culese cu stăruinţă din ţara minotaurului/ le-am azvârlit la noroc în Someş./ Din ele a crescut fotografia ştearsă a traficantului de arme/ care a fost de crud poet şi pe care l-am iubit./ Hainele lui decolorate la maturitate au fost flamura mea./ Ochii lui apoşi au fost puterea mea“. Râul îşi are şi el biografia sa pentru care poeta depune mărturie: „După ploaie, pe râu, o carte poştală făcută din petece:/ dopuri, pungi tăiate, pahare de plastic, etichete dezlipite, felii de franzelă,/ un pistol de carton, sâmburi, căpşuni rupţi, chipsuri, codiţe de cireşe,/ cutii turtite de cola, insigne, medalii din cauciuc, Lipton tea, schweppes,/ pene de porumbel.// Vezicile durdulii ale băutorilor,/ un trompetist, la colţul podului, bandajat cu staniol,/ venele lui îngroşate de fum şi spirt.//Toate acestea sunt greutăţi moarte“. Peisajul e pestilenţial, lugubru în felul său. Dar e o lume vie din care se nasc legende fantasmatice („Dedesubtul râului se aflau oraşe cu poveşti de apă“), istorii dezolante, de aici se propagă melodii cu rezonanţe stranii („Intoxicaţi cu Hotel California facem gălăgie,/ trezim toţi vecinii ascunşi în cămări./ Hărmălaia noastră e epidermică./ Suntem carnivori, cu ochi dezolaţi de cunoaştere“). Din acest purgatoriu terestru al existenţei maculate, se naşte totuşi poezia unei purităţi existenţiale inocente: „Şi-n timp ce scriu mă consum suav ca într-un lied,/ folosind cu exactitate cuvintele următoare:/ dar dacă nici moartea nu mai există?// Poemul verii e o corabie a nebunilor înfiptă în mal./ Sunt căpitanul şi sunt matrozul care scrie în lut./ Tăbliţele scrise sunt adăpostite în blocuri şi ţinute la păstrare ani întregi“.

Poemul e construit arhitectural după legile armonice ale unui poem simfonic wagnerian. Pasaje violente alternează cu acorduri temperate, nostalgice rememorările sunt fragmentate de refrene obsedante („Şi atunci am ştiut“), dizarmonii copleşesc fundalul sonor halucinant, cu intruziuni mistice, vag religioase („Pornisem să ne umplem de o apă uriaşă,/ să cunoaştem mai întâi marginea, apoi centrul ei /…/ Apele erau vânzolite de vulpi-de-mare,/ delfinii dungaţi plonjau cu grumazul întins,/ caşalotul lui Iona devenise o iscoadă /…/ Din burta lui alunecau amintirile,/ din gura lui ieşeau cuvintele care NU s-au găsit la început,/ fiindcă fuseseră înlocuite// Şi-atunci am ştiut /.../Suntem vehiculele verii,/ instrumentele muzicale ale coacerii“). California (pe Someş) e un poem fantastic despre nevoia de sinceritate şi curăţenie sufletească, o exorcizare de sine a poetei, dacă doriţi, într-o lume copleşitor maculată din care doar poezia poate deveni cu adevărat salvatoare: „crezi morţiş în mântuirea prin poezie./ Dar, oare, te mântui cu adevărat doar pe tine sau şi pe ceilalţi?“

Constantin Cubleşan

Poemul simfonic (Ruxandra Cesereanu, California (pe Someş), Editura Charmides, Bistriţa, 2014)

» anul XXVIII, 2017, nr. 6 (325)