Serge Delaive

 

Serge Delaive s-a născut pe 7 iunie 1965, la Liège, într-o familie iubitoare de artă. Părinţii săi au acordat sprijin financiar unei edituri de literatură inovatoare, L’Atelier de l’Agneau, care a avut iniţial sediul la Liège. Delaive este poet, romancier şi fotograf. Pe site-ul său web (sergedelaive.net), autorul dă următoarea explicaţie fotografiilor postate: „Fotografiile au fost făcute cu Nikon FG, pe pelicule developate fără vreun tratament special, la magazinul din colţ şi scanate cu un aparat banal, fără nici cea mai mică retuşare“. Acest accent pus pe spontaneitatea clipei, cu o vădită antipatie faţă de retuşuri, se aplică şi operei sale literare. Poemele sale pot fi citite ca extrase dintr-un jurnal în care experienţele, reflecţiile şi asociaţiile sînt notate fără nici o jonglerie. Serge Delaive şi-a făcut debutul cu volumul Légendaire/ Culegere de legende, în 1995, în care apare Lunus, un personaj reluat şi dezvoltat în Monde jumeau (1996)/ Lumea geamănă şi în Le livre canoë (2001)/ Cartea canoe, volume reeditate în 2015, sub titlul La trilogie Lunus/ Trilogia Lunus. Personajul revine în Argentine (2009)/ Argentina, roman încununat cu premiul Rossel, unul dintre premiile cele mai importante din Belgia francofonă. De la debutul său, Serge Delaive a publicat douăsprezece volume de poezie, patru romane şi mai multe povestiri şi eseuri.

 

 

O noapte

Noaptea asta, cum tu dormeai, m-am gîndit să-ţi anunţ unul sau două lucruri adevărate şi definitive.

 

Surprinsesem enigma secolelor şi m-am desfăcut din greul înveliş al bărbaţilor, model 1986. Am străbătut planeta Luciei cu oase faimoase şi era în acelaşi timp a mea. Înţelegeam mesajele ce mi le azvîrlea din orbitele respingătoare, cu privire la cursul evenimentelor etc. În fond, am priceput, printr-un raţionament de o simplitate dezarmantă (nu-mi mai amintesc raţionamentul, ci doar simplitatea sa), textura universului şi aş fi putut, în sfîrşit, cred, fără fanfaronadă, să-ţi explic războaiele şi frica, dragostea şi pielea ta, toate astea într-un fel irevocabil.

 

Dar cînd m-am răsucit spre tine şi-am descoperit ofranda somnoroasă a spatelui tău, cînd am ghicit, după respiraţia ta armonioasă, apele liniştite ale viselor tale, cînd mi-am închipuit jungla deasă şi încîlcită a zilelor şi a zilelor de mîine, am preferat să te las pe tine cu zîmbetul păstos al nopţii, şi pe mine, cu exaltarea adevărurilor cosmice.

 

 

Balada omului mort

 

Cum mergeam pe promontoriu

mi-am dat seama că tatăl meu stătuse acolo

în acelaşi loc cu mulţi ani înainte

şi fantoma sa m-a străbătut

în timp ce marea furioasă implora

dar e atît de mult timp de cînd sînt mort

mort pe dinăuntru mort înainte şi de jur împrejur

atît de mult timp de cînd îmi tîrîi după mine lanţurile

pe creasta acestei faleze pe marginea golului

şi de cînd greutatea cerului mereu la fel

apasă pe armătura scheletului meu

ca să mă tragă în abisurile care mă bîntuie

cînd lupt în zori împotriva pîntecului meu

în fiece dimineaţă e la fel

cu moarte care-mi întinde mîna

eu asemeni unui copil fricos

care se rătăceşte în labirint

într-o feerie tristă din adîncul minţii sale

traversînd epura oblică a privirilor

aici pe faleza cretoasă care avansează

căci orice drum fie el şi nemişcat

înseamnă pentru mine o faleză complicată

a cărei pantă duce spre mare

cearceaf larg ondulînd sub încruntarea vîntului

pînză întinsă ca un catafalc

pe deasupra abisurilor încă şi încă

şi eu mergeam pe promontoriul

pe care stătuse înainte tatăl meu

în fiece dimineaţă e la fel

cînd fantoma sa m-a străbătut

în momentul cînd mareea se schimbă

înghiţind trupurile răbdătoare în refluxul ei

atunci am îngenuncheat pe sol

ştiam că în curînd va veni rîndul meu.

 

 

Întocmai precum Horaţiu, i, xi

 

Cunoaşterea e un act zadarnic.

Nu-i nimic de cunoscut, nici măcar destinul pe care zeii ni l-au trasat, ţie ca şi mie, Sarah.

De ce să interpretăm numerele sau hărţile cînd e de ajuns să ne resemnăm?

Că o să treci prin multe ierni sau că asta o să fie ultima care o să zgîrie pielea oceanului de stîncile neîndurătoare prea puţin contează.

 

Rămîi înţelept şi fumează o ţigară, minunat. Nu foloseşte la nimic să speri mai mult decît e îngăduit. şi în timp ce stăm la taifas, secundele se prefiră înverşunate.

Carpe diem. Mîine nu există. Asta-i cea mai rea dintre născociri.

 

 

Feerie

 

Şapte femei goale

Avînd drept podoabă doar

Un colan în jurul gîtului

Înaintează spre mine prin pădure

Sînt al dracului de frumoase

Cu părul blond sau roşcat

Ca nişte trene pe alei

În vîntul care se retrage

Cîntă melodii uitate

Şi-i aduc la viaţă pe vechii zei învinşi

Cea cu efelide pe faţă

Stă în picioare în faţa mea şi spune

„Te-am recunoscut. Numele tău este Mînie“

Îmi înconjoară sexul cu mîna

Ochii săi verzi ancoraţi de ai mei

În timp ce toate trupurile se înlănţuie

Şi şoaptele ţîşnesc

Rămîn nemişcat incapabil de-a alege

Între civilizaţia mea şi cea uitată

Dar cineva îmi face o crestătură la încheietura mîinii

Îmi lipăie sîngele care se scurge

Înainte de a-l împrăştia cu limba

În fiecare orificiu al trupului meu

Ea cea care mi-a vorbit îmi culege sămînţa

Şi mi-o împrăştie pe tors

Înainte de a se întoarce la grupul lasciv

Lăsîndu-mă prostit sub frunziş

Urmărit de ochiul pe jumătate adormit al bufniţei

Asemeni ochiului războiului

Rîsete îndepărtîndu-se în penumbră

Mai desluşesc încă o voce zeflemitoare

Zori răguşiţi şi cristalini

Zgîriaţi pe pielea lumii

Acest prea lung şarpe vorace

Vocea confuză ajunge pînă la mine în fărîme

Aduse de vîntul care le adună:

„Mînie, vei continua să pribegeşti pe drumuri

Pînă în ziua în care îţi vei găsi adevăratul nume“

Dar deja întreaga magie se pierduse

În străfundul celei mai întunecate păduri.

 

Traducere din limba franceză de
Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin.

Serge Delaive

O noapte; Balada omului mort; Întocmai precum Horaţiu, I, XI; Feerie

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)