Literatură şi ideologie

 

Emanuel Modoc

 

 

Modernitatea politică şi literară în gândirea lui E. Lovinescu, apărută anul trecut, a reuşit, împreună cu celălalt volum al Teodorei Dumitru (Reţeaua modernităţilor. Paul De Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon), să facă obiectul unui multiplu entuziasm al criticii tinere, care aştepta, nu de puţin timp, ca cercetătorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ să iasă pe piaţa editorială cu o carte de autor. Şi asta parţial pentru că articolele pe care le-a semnat autoarea în revista Cultura de-a lungul deceniului trecut au fost, nu o dată, folosite ca repere aşa-zicând „cronicăreşti“, atât pentru inteligenţa din spatele lor, cât şi pentru aspectul vădit polemic al multora dintre ele (până în ziua de azi, autoarea este de neegalat în această privinţă). Dacă în Reţeaua modernităţilor... s-au păstrat, totuşi, urme ale atitudinii polemice (nu e puţin lucru faptul că mai bine de jumătate din carte este, tout court, o radere a teoriilor lui Compagnon), în Modernitatea politică şi literară în gândirea lui E. Lovinescu, Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, studiul serios, intimidant de bine documentat şi dând dovadă de hiperspecializare, dacă nu chiar de supracalificare, ia locul discursului polemizator şi propune o justă restabilire a imaginii lui E. Lovinescu atât în raport cu contemporaneitatea criticului, cât şi cu receptarea gândirii lovinesciene în metacritica postbelică românească.

Teodora Dumitru urmăreşte, în acest volum, să analizeze „funcţionarea şi funcţionalitatea internă a teoriilor lovinesciene în raport cu propriile premise“, pornind de la analiza aparatului teoretic şi intelectual al lui Lovinescu. Prima parte a cărţii, rezervată parcursului dezvoltării intelectuale şi ideologice ale criticului de la „Sburătorul“, se dedică în exclusivitate acestui demers. Lovinescu din spatele acestei analize este, înainte de toate, un ideolog. Dacă sincronismul lovinescian, legiferat de cele trei axiome (legea interdependenţei, legea imitaţiei şi teoria simulare-adaptare) putea servi, în prima jumătate a secolului xx, ideii de modernitate, acest lucru se putea întâmpla numai în raport cu ideologia liberală căreia Lovinescu îi subscria. În ciuda faptului că teoriile lovinesciene aplicate literaturii române au o bază ştiinţifică bine articulată (cu idei preluate de la Gabriel Tarde, Hugo de Vries, Gustave le Bon, Darwin sau Hegel), acestea nu au fost niciodată disociate de ideologia liberală. La tot pasul, arată autoarea, contaminarea ştiinţificului şi a literarului cu ideologicul/politicul dă măsura unui Lovinescu în aceeaşi măsură politolog şi istoric al mentalităţilor, cât şi critic literar.

Dacă prima parte a cărţii este dedicată analizei triplei contaminări a discursului lovinescian (unde triada ştiinţific-politic-literar se completează sistematic pentru a-şi sprijini, una alteia, premisele), cea de-a doua parte, şi cea mai consistentă, conţine câteva dintre cele mai percutante rediscutări despre teoriile lovinesciene, în contra mitizărilor autohtone care au survenit după perioada relativului dezgheţ ideologic, când Lovinescu a fost folosit ca precursor incontestabil al ideii autonomiei esteticului. Potrivit Teodorei Dumitru, nu atât primatul autonomiei esteticului (căci Lovinescu apare, de fapt, ca „un heteronomist autentic, [...] pe care doar conjuncturile polemice cu alţi heteronomişti îl determină să recurgă la camuflajul autonomiei esteticului“), cât relaţia cât se poate de intimă dintre artă şi ideologie reprezintă mobilul principal al ideii lovinesciene de modernitate: „separate de etic şi de etnic, arta şi studierea ei n-au fost separate, la E. Lovinescu, de ideologie sau de ştiinţă“. Abia pornind de aici, se poate lesne observa cum literatura e secundară ideologiei în gândirea lui Lovinescu, iar „teoria formelor generatoare de fond nu devine, în practica criticii şi a istoriei literare lovinesciene, o teorie pro-schimbare, ci una care flatează statu quo-ul societal, urmărind strict adecvarea literaturii la tipul de societate a prezentului (altfel spus, coborârea formelor literare la fondul civilizaţional sau invers, urcarea fondului cultural la formele civilizaţionale)“.

Canonul lovinescian ajunge, astfel, să se concretizeze în funcţie de gradul de adecvare al scriitorului la proiectul unei societăţi româneşti sincronizate cu burghezia tehno-civilizaţională. De aici, seriile de erori ale criticului de la „Sburătorul“ privind noţiunea de „intelectualism“, ideile conform cărora, pentru Lovinescu, proza însemna obiectivare prin excelenţă, deşi formele aşa-zicând moderniste de proză tindeau spre subiectivarea ei – pariurile ratate de Lovinescu fiind, în această privinţă, Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu. Ar fi de vorbit, aici, şi despre avangarde, care, pentru Lovinescu, nu ocupau o poziţie flatantă în proiectul său sincronist (ajungând să le considere doar simple elemente de „extremism modernist“). Şi asta pentru că, ne arată autoarea, „literatura modernistă pentru care a militat Lovinescu în toată cariera sa n-a fost [...] imaginată în spirit revoluţionar sau avangardist, ca o formă care să stimuleze un fond, fiindcă Lovinescu era satisfăcut de fondul existent“. În acelaşi timp, paradoxurile acestea ale receptării literaturii interbelice de către Lovinescu ţin seama şi de anumite „disfuncţii conceptuale“: când poziţionată în „avangarda culturii – ca formă de civilizaţie importată“, când în „ariergarda civilizaţiei – ca factor de fond [...], inerţial, reacţionar sau conservator“, literatura pare, pentru autorul Istoriei civilizaţiei române moderne, ca element sistematic dezobedient, provocator de permanente revizuiri, aşa cum se întâmpla, de pildă, şi în cazul poeziei lui Arghezi, Blaga şi Barbu: „Obiectivată sau subiectivată, poezia lor pare că eludează constant acel contact cu modernitatea burgheză dorit de autorul Istoriei civilizaţiei...“.

Pentru Teodora Dumitru, dacă discuţia despre modernism (în sens larg) ar putea fi o sarcină de-a dreptul perdantă, „a vorbi despre modernismul literar românesc pare o operaţie cu mult mai simplă“, iar acest lucru se datorează atât permeabilităţii termenului în spaţiul autohton, cât şi condiţia periferică a culturii româneşti. Aici, autoarea lansează o teză extrem de interesantă, aplicabilă, poate, în orizontul World Literature: „soliditatea conceptului de modernism literar românesc a decurs [...] şi din prezumata soliditate a reperelor în relaţie cu care a fost promovat pe teren autohton, respectiv a conceptelor critico-istoriografice livrate de Occidentul european şi îndeosebi de spaţiul franco-german – repere conceptuale considerate la noi nenegociabile“. Luate ca valori incontestabile, reperele occidentale au pătruns pe spaţiul românesc neîntinate de discuţiile interne ale culturilor respective. Altfel spus, asimilate fără niciun fel de rezervă, receptarea literaturii majore (în context european) a consolidat, în spaţiul românesc, discuţii mult mai laxe despre modernism şi modernitate decât în înseşi culturile din care s-au importat aceste idei. Autoarea observă, aici, cum „reperul francez e învestit cu calităţi apriorice, funcţia lui fiind aici de axiomă, nu de ipoteză, iar această soliditate a reperului e comandată în primul rând de un confort psihologic: ea se confundă până la un punct cu proiecţiile aspirantului, cu imaginea lui despre sine şi despre ce ar trebui sau ar dori să devină“. Extinsă la spaţiul european aşa-zicând marginal, o asemenea teorie ar putea exploata modul în care putem discuta modernismul european nu apelând la reperele majore, cât privind atent evoluţia sa în cadrul literaturilor minore, în sânul cărora rezistenţele conceptuale au fost minimale.

Emanuel Modoc

Literatură şi ideologie (Teodora Dumitru, Modernitatea politică şi literară în gândirea lui E. Lovinescu, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)