Despre treptele divinului

 

Ioana Curuţ

 

 

Din cartea Madeei Axinciuc, Despre ierarhiile divine (Humanitas: Bucureşti, 2015), aflăm, de la început, că în umbra cuvintelor ce compun volumul stă un mesaj. Deşi anunţat în introducere, îi putem cuprinde pe deplin sensul abia la finele unei lecturi complete. Într-o primă instanţă, acest mesaj se expune în forma sa negativă, ca o critică întemeiată a tendinţei tot mai nestăvilite a ştiinţelor umaniste de multiplicare a unei maculaturi academice, ce nu reuşeşte şi nu intenţionează, în fapt, să transmită altceva în afara unui jargon surd. De aceea, se întreabă autoarea, în sprijinul unei reorientări a domeniului umanist înspre dezvoltarea spirituală a omului: „La ce bun să construieşti un palat în care nici cei ce construiesc nu pot intra? Şi unde este regele pentru care se înalţă, neasemuit, palatul? Fără capăt şi fără măsura omului, nu ajunge oare palatul să fie, în nesfârşirea lui nătângă, un turn al lui Babel?“ (p. 16)

Această critică se dezvoltă într-o reevaluare a trei teme esenţiale pentru înţelegerea fenomenului religios – sacrul, ierarhia şi monoteismul, pe care Madeea Axinciuc le revizitează cu mult folos, dintr-o perspectivă nouă şi fertilă pentru studiul transdisciplinar al fenomenului religios. Principiul care guvernează toate articulaţiile cărţii este explicitat în intenţia autoarei de a înlesni înţelegerea cititorului cu privire la experienţa religioasă, cel mai adesea confiscată de reprezentări instituţionalizate, dar preponderent opace („împietrite“, după o expresie recurentă în carte), cusur spiritual care stă, pentru autoare, pe aceeaşi treaptă cu derapajele cercetării denunţate mai sus.

Pentru a ajunge le ceea ce îşi propune, Madeea Axinciuc adoptă o metodă care reuneşte două filoane, aparent incompatibile: pe de o parte, introduce în cercetarea sa studiile de avangardă din domeniul ştiinţelor cognitive, al teoriilor emergentiste şi al hermeneuticii religioase; pe de altă parte, pune în centrul preocupărilor experienţa religioasă ca atare, aşa cum a fost surprinsă în marile tradiţii creştine, iudaice, orientale şi şamanice. Punerea împreună a celor două teme ar fi făcut poate notă disonantă într-o carte diferită, dar autoarea reuşeşte să le îmbine într-un legato original, în care acordă o greutate mai mare studiului direct al formelor de reprezentare a divinului din tradiţiile invocate.

Ce se câştigă din această abordare? În primul rând, o supleţe nouă a noţiunii de sacru, ce devine astfel operabil şi în acele tradiţii religioase non-europene unde experienţa sacrului este ireductibilă la diferitele conceptualizări, inevitabil echivoce, pe care le-a suportat acest termen în cultura occidentală (fiind aici vizaţi, în special, Rudolf Otto şi Mircea Eliade). Astfel, sacrul ajunge să semnifice, în ochii autoarei, prezenţa divină sau intuirea acesteia, care se refuză încercării minţii de a o reifica, de a o transpune într-o zonă diferită a realului, sau de a-i repartiza o fâşie îngustă din existenţa cotidiană. Apoi, este evidenţiată universalitatea conceptului de ierarhie divină pentru toate tradiţiile religioase, care devin astfel purtătoarele unui mesaj unic, chiar dacă instanţiat în forme variate. În fine, reprezentarea monoteismului ca model de excelenţă între religii este relativizată la rândul său, autoarea demonstrând (pe urmele lui Marion) că idolatria este posibilă doar în cazul practicanţilor monoteismelor, care încalcă din ignoranţă interdicţia, proprie doar credinţei lor, de a-şi face chip cioplit. La întâlnirea dintre aceste teme, Madeea Axinciuc fixează conceptul inedit de lumi, a cărui articulare se sprijină pe înţelegerea simultană a conceptelor analizate până acum: conştiinţa că există mai multe lumi, fiecare raportându-se în moduri diferite la principiul divin, este posibilă doar dacă asumăm faptul că ele reflectă în chip unic sursa inefabilă din care provin şi că ele sunt tot atâtea trepte înspre acesta.

Ultimei părţi a titlului, „Temeiuri pentru pacea religiilor“, îi corespunde în interiorul cărţii o anexă, dar subiectul ar fi putut la fel de bine să fie situat în inima textului. Căci toate resemnificările conceptuale şi câştigurile conceptuale la care ajunge Madeea Axinciuc sunt puse natural în slujba dezideratului evocat la sfârşitul cărţii, şi anume cel al unei separări reale şi definitive între spiritualitate şi politică.

Ioana Curuţ

Despre treptele divinului (Madeea Axinciuc, Despre ierarhiile divine, Humanitas: Bucureşti, 2015)

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)