Secvenţe din Purgatoriu

 

Ştefan Bolea

 

Două din temele principale ale plachetei secunde semnată de Silviu Gongonea (Încălzirea mâinilor, 2009), „micromania“ şi misticismul, revin şi în acest al treilea volum al autorului craiovean, care s-a distins şi printr-o lucrare despre Naum. În mod teoretic, termenul de „a doua natură“ ar putea fi interpretat ca un refuz al physis-ului, ca o migraţiune către platonism, către respingerea anti-nietzscheană a „fidelităţii pământului“. Mai pe scurt, un fel de rezistenţă faţă de imanenţă. Ceea ce nu e neapărat adevărat: poetul craiovean caută transcendenţa în interiorul imanenţei, pe Dumnezeu în lucrurile mici. „Nu credeam s-ajung/un mistic la mine în sufragerie,/l-aş fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/să trăiască în mine.“ Asemenea lui Heraclit sau Jakob Böhme, S. Gongonea practică un misticism domestic, supratemporal, care pare desprins de realităţile lumii de azi. Aidoma lui Leibniz, care „rezolvă“ problema teodiceei într-un mod halucinant, poetul şi teoreticianul craiovean trăieşte „una din cele/ mai frumoase existenţe posibile“ (Existenţa poetului). Ceea ce este oarecum discordant cu realitatea coşmarească, kafkiană, a „momentului actual“, care pare că se îndreaptă spre colaps. Rămâne de investigat, deci, dacă îndeletnicirea cu extragerea supratemporalului din temporal nu ascunde o fugă din faţa caracterului plutonic al existenţei. În acest caz, în loc ca artistul să arate „ca printr-o oglindă“ esenţa tragică a vieţii, mântuindu-ne afectiv (pentru a aduce în actualitate estetismul schopenhauerian), el închide ochii şi se refugiază într-un loc în care se simte protejat: în apartamentul „semidecomandat“, alături de cecilia şi elena. La fel ca pentru Emily Dickinson, pentru care familia era totul, personajul liric al lui Silviu Gongonea trăieşte într-un limb, în care timpul are altă valoare (întotdeauna e ora 0 fără câteva minute), într-un buncăr dintr-un „sat urban“, impenetrabil la ploaia acidă a istoriei.

 

Volumul este consistent mai ales datorită intimităţii cu noţiunea mistică de Anwesenheit, de prezenţă divină. „Cât carnea şi îngerii putrezesc/ sângelui tău îi rămâne să îngenuncheze să se roage/ şi în rugăciunea lui să încapă tot filmul lumii“ (A doua natură); „Să vieţuieşti cu adevărat în cuvânt/ în odăile lui luminoase/ care păstrează parfumul prezenţei/ şi ne aminteşte mereu“ (Să treci). Pentru poetul craiovean la început a fost „cuvântul“, nu „fapta“ ca în Faust-ul Goethe şi la existenţialişti. Fapta, spunea Goethe în altă parte, are o componentă aproape magică, transmutând în acţiune simplul precept. Mi-aş fi dorit ca Silviu Gongonea să fie puţin mai „mobil“, mai experimental, mai heraclitic, mai juvenil: să-şi asume mai multe riscuri. A doua natură este o carte bine scrisă şi atent construită, dar îi lipseşte o doză de „viaţă periculoasă“, un fulger asemenea celui din Simfonia destinului. Pe scurt, mi-aş fi dorit mai multe poeme precum Jumătatea: „Izbăvitoare este jumătatea de timp/ prietene/dai din coadă/când într-o parte când în cealaltă./ Muşcătura ta nu mă sperie/ căci cealaltă jumătatenu o poate cuantifica niciun ceas/ poate clepsidra îndărătnică/
 din imageria poetică învechită./ Acea jumătate nu se vede/ decât în sclipirea cuţitului“.

 

Ştefan Bolea

Secvenţe din Purgatoriu (Silviu Gongonea, A doua natură, 2016)

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)