Până la urmă

 

Până la umă, coborâm de pe toate soclurile,

obosim şi noi, stând de-o viaţă, de vieţi,

încremeniţi cam în aceleaşi gesturi,

cu braţul întins, în poziţie de drepţi,

cu arătătorul

la tâmplă, sau ridicaţi

în vârful degetelor, privind degeaba,

peste atâtea ziduri.

 

Nu e deloc uşor să te hotărăşti. Era

nu prea comod,

şi totuşi era.

 

Te încearcă, desigur, din când în când,

şi o nevoie de prospeţime,

a contactului, nu-i aşa, anteic, cu pământul,

mai dăinuie şi câte-o amintire

de pe când, copil, întâmpinai primăvara

desculţ, pe lutul abia zvântat

de soarele nou.

 

Inerţiile, totuşi, n-au dispărut. Cedăm.

Deja mai ieri-alaltăieri,

plimbându-mă prin parcul oraşului,

nu ştiu ce mi-a venit –

am avut un ciudat impuls,

un fel de automatism, de sechelă retorică –

să caut un piedestal. Din păcate,

toate fuseseră ocupate, niciunul

nu era (încă) liber.

     

M-am aşezat, aşadar,

un pic obosit, un pic mai realist,

pe prima bancă ivită în drum.

                                    iulie 2016

 

 

Încă o surpriză

 

Să descoperi într-o zi,

lăsându-ţi ochii în jos,

pete de rugină, tot mai întinse, mai dese, –

bagi de seamă, uimit,

că îţi ruginesc mâinile.

 

A trebuit să treci

prin atâtea tremure şi cutremure,

ca să afli,

atât de târziu,

prea târziu,

că erai rudă foarte apropiată

cu fierul.

                                    30 noiembrie 2016

 

 

Cum se scrie un poem

 

Destul, ne-am săturat de scandaloasa indiferenţă

faţă de spaţiul verbal locativ

din lumea noastră în plin avânt!

 

Ar fi, credem, timpul

să se lase odată

ceva mai mult loc liber

între cuvinte.

 

Să încapă, în fine, comod,

Urletul.

                                    septembrie 2016

 

 

Athos

 

Ecouri de clopot peste măslini şi aureole,

cicadele bat şi ele în toaca lor

sus, în castanii fierbinţi, pentru acelaşi

înalt şi tăcut Dumnezeu.

 

Nicio Marie nu trece drum,

toate sunt mame doar în cătuşele lor de aur,

supravegheate de candele, –

pe ţărmul acesta de mare numai partea

bărbătească a fost îngăduită-n Corabie.

 

O viperă strivită pe asfalt

sub crengi încărcate de mere roşii

pare să spună şi ea

că marea ispită a fost învinsă.

S-ar zice că aici

alunecă şi greşesc numai merii,

smochinii, pisicile, iarba,

porumbeii şi pescăruşii.

 

Mă tem, o clipă,

că nu exist.

Dintr-o frescă, ochii profetului

privesc prin mine fix

o depărtare ce nu sunt eu.

 

În mica piaţă, oleandri albi, roz,

chiparoşi ca, desigur,

verzi lumânări.

 

Apoi sutane, bărbi, potcapuri,

miros de sudoare şi de tămâie.

Printre cafele, muşte şi zaruri,

câţiva bărbaţi îşi numără, la o masă,

foarte încet, pe mătănii,

păcatele rămase.

 

Nimic şi nimeni

nu pare grăbit.

 

Unii aşteaptă Mântuirea,

alţii autobuzul.

 

Ion Pop

Până la urmă; Încă o surpriză; Cum se scrie un poem; Athos

» anul XXVIII, 2017, nr. 5 (324)