Tudor Vianu în 1955:
percepţia Direcţiei Cadre a Academiei

 

Cristian Vasile

 

 

Tudor Vianu face parte din acel grup de intelectuali care a fost victima hărţuirilor politice venite în egală măsură din partea puterii atât sub guvernarea de extremă dreapta, de nuanţă fascistă, cât şi sub regimul comunist, mai ales în etapa lui stalinistă. În toamna lui 1940, legionarii şi asociaţii lor din lumea universitară, alături de diverşi delatori, au încercat să îl izgonească de la catedră invocând evreitatea lui şi a familiei sale, ceea ce într-o logică rasistă l-ar fi făcut incompatibil cu opera de îndrumare spirituală a tineretului român. Imediat după 23 august 1944 s-a activat contra sa o parte a tineretului comunist (prin vocea unui Constantin Ionescu-Gulian şi a altora, un avânt gregar domolit însă inclusiv datorită prezenţei lui Mihail Ralea – prietenul său statornic – în coaliţia procomunistă, chiar ca ministru al Artelor. Cu toate acestea, anul 1948 a adus noi provocări în contextul instaurării şi consolidării unui regim politic ce respingea visceral orice formă de pluralism cultural-ideologic şi de spontaneitate literar-artistică. Previzibil, Tudor Vianu nu a fost acceptat ca profesor de estetică sau filosofie în condiţiile în care în România în curs de stalinizare se înstăpânea ideologia realismului socialist, odată cu predarea obligatorie a marxism-leninismului, materie pentru care fostul estetician „burghez“ nu era pregătit. Mai mult, studenţii procomunişti, responsabili cu munca agitprop (mai precis, secretarii cu Educaţia şi Cultura de la Uniunea Naţională a Studenţilor Români/unsr) raportau la 13 iulie 1948 lui Leonte Răutu et comp. faptul că „unsr ia atitudine de demascare a unor profesori – prin ziar [probabil Studentul Român] – însă insuficient. La cursul lui [Tudor] Vianu se ia cuvântul, dar nu e un proces susţinut“1. Se lua cuvântul în mod critic, pe tonuri ridicate, studenţii fiind asmuţiţi să demaşte erorile ideologice ale lui Tudor Vianu.

În acest context a fost suprimată catedra de estetică şi critică literară, unde titular era prof. Vianu; profesorul de estetică era constrâns să renunţe la predarea acestor discipline şi să accepte postul de titular la catedra de literatură universală2. Din 1948, Tudor Vianu a trecut printr-un soi de ostracizare, publicaţiile sale putând fi numărate pe degete3. Deşi nu a fost înlăturat din Facultate precum G. Călinescu în 1949, Vianu a continuat să fie şicanat de serviciile de cadre şi de propagandiştii vremii. Referinţa decanului Facultăţii de Filologie, George Orzea, din 28 iunie 1951, deşi nu propunea excluderea de la catedră, sugera dublarea lui şi supravegherea: „e un om destul de străin de noi şi are atitudinea unui om speriat. Cred că ar trebui să i se dea în colectiv elemente tinere cu nivel politic“4. În data de 25 martie 1952 a fost nevoit să îşi scrie autobiografia pentru serviciul de cadre al Facultăţii de Filologie.

Într-un Referat datat 20 mai 1952 al Sectorului de Literatură şi Artă cu privire la cursul său de Istoria literaturii universale, Pavel Ţugui şi Andrei Strihan identificau „nenumărate greşeli şi confuzii cu privire la definiţia obiectului istoriei literaturii universale, periodizarea istoriei literaturii, prezentarea condiţiilor social-economice în care s-au produs diferitele fenomene literare, interpretarea operelor diferiţilor scriitori [...], concepţia generală care stă la baza întregului curs“. Cei doi referenţi atrăgeau atenţia în mod partinic în legătură cu „concepţia obiectivistă şi cosmopolită“ a lui Tudor Vianu şi cu faptul că profesorul ar formula definiţii neştiinţifice5.

Tudor Vianu a supravieţuit la catedră şi anului 1952, asaltul împotriva sa fiind reluat în 1954, când referatul de cadre cuprindea şi decizia de a fi înlăturat de la catedra universitară pentru atitudine cosmopolită. Însă Tudor Vianu este salvat din nou de Mihai Ralea6. Acesta pare să fie sfârşitul hărţuirii intense, deoarece „noul curs“ post-stalinist de nuanţă hruşciovistă s-a vădit, deşi cu intensitate mai redusă, şi în România, inclusiv în spaţiul universitar. În 1955, Mihai Ralea a devenit o voce mult mai influentă la vârful puterii, fiind încurajat să raporteze cc al pmr abuzurile petrecute în intervalul 1948-1953. Acelaşi Ralea a susţinut în vara lui 1955 şi promovarea lui T. Vianu ca membru titular al Academiei rpr. Documentul pe care îl reproducem – un referat din 3 septembrie 1955 – reflectă spiritul de relaxare limitată vădit şi la nivelul Direcţiei Cadre a Academiei (am păstrat greşelile din document pentru a evidenţia pregătirea precară a cadriştilor ataşaţi celui mai înalt for cultural).

*

„Academia Republicii Populare Romîne

Direcţia Cadre

3 sept. 1955

 

Referat

 

Acad. Vianu Tudor

 

Data şi locul naşterii – 27 dec. 1897, Giurgiu-Vlaşca

Origina socială – mic-burgheză (medic)

Naţionalitatea – română

Studii – Fac[ultatea] de Drept, Litere şi Filosofie

Profesia de bază – profesor

Funcţia actuală – profesor, şef de catedră

Limbi străine – franceza, germana, engleza şi italiana

Starea civilă – căsătorit, are doi copii

Starea materială – fără avere

Apartenenţa politică – fără partid

Domiciliul – Bucureşti, str. A. Mureşeanu 33

 

Din anul 1904-1908 a urmat şcoala primară în Giurgiu.

’’         ’’ 1908-1915 ’’       ’’ liceul în Giurgiu şi Bucureşti.

’’         ’’ 1915-1920 a absolvit Fac[ultatea] de Drept şi Litere

’’         ’’ 1920-1923 şi-a specializat (sic!) studiile în Germania la Fac[ultatea] de Filologie

’’         ’’ 1925-1926 este ref[erent] stagiar la Consiliul Legislativ

’’         ’’ 1926-1945 conferenţiar la Fac[ultatea] de Litere

’’         ’’ 1945-1946 director la Teatrul Naţional

’’         ’’ 1946-1947 ambasador în Jugoslavia

1947- şi în prezent este profesor, şef de catedră la Universitatea «C.I. Parhon» şi membru titular al Academiei rpr

 

 

Situaţia familiară [sic!]

 

Părinţi: Alexandru şi Florica Vianu, decedaţi, tatăl a fost medic, mama casnică, nu au avut nici o avere, nu au făcut nici o politică.

Surori: Ianulescu Constanţa, în vârstă de 61 de ani, casnică, fără partid, posedă ca avere o casă pe care o locuieşte în Bucureşti, str. Donici nr. 8.

Budişteanu Victoria, în vârstă de 60 de ani, casnică, fără partid, posedă ca avere o casă pe care o locuieşte în Bucureşti, str. Vasile Lascăr nr. 49.

Soţia: Irimescu Elena, lector la Fac[ultatea] de Filologie a Universităţii «C.I. Parhon», este fără partid, posedă ca avere o casă în Bucureşti, str. A. Mureşeanu nr. 33 şi o locuinţă de vară la Poiana Ţapului, ambele locuite de familie.

Copii: Ion Vianu, în vârstă de 21 ani, student, este utm[-ist]. Maria Vianu, în vârstă de 14 ani, elevă, este utm-istă.

Părinţii soţiei: Irimescu Ştefan şi Elena, tatăl medic, mama casnică, sunt fără partid, nu au avere, locuiesc în Bucureşti, str. Av. Drasu [Nicolae Drossu] nr. 7.

 

 

Caracterizare

 

Profesor universitar şi membru al Uniunii Scriitorilor din rpr, este cunoscut şi apreciat ca unul dintre cei mai valoroşii [sic!] oameni ai literaturii şi ştiinţei noastre.

Doctor în ştiinţe filologice, profesor şi conferenţiar public dintre cei mai audiaţi, tov. prof. Tudor Vianu este şi autorul unei opere întinse cu un rol foarte însemnat în mişcarea ştiinţifică şi literară a ultimilor trei decenii.

Publicaţiile sale în număr de peste 30 de volume sunt deosebit de valoroase, amintim în special studiul asupra poeziei lui Eminescu, sistemul său de estetică, Arta prozatorilor români, Transformările ideii [de om] etc.

Luptător pentru pace, devotat cauzei poporului muncitor, tov. prof. Tudor Vianu este un eminent om al ştiinţei.

Pentru meritele sale deosebite pe tărâm ştiinţific, în iulie 1955 a fost ales membru titular al Academiei rpr.

 

p. Prim Secretar al Academiei rpr

[indescifrabil]

Director Cadre

[indescifrabil]

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond cc al pcr – Secţia Propagandă şi Agitaţie. Dosare Anexe, dosar nr. 158/1955, ff. 16-17).“

*

Probabil, referatul a fost solicitat în mod expres de secţiile ideologice ale cc al pmr. Referinţele pozitive au contat poate în mai buna integrare a lui Tudor Vianu în sistemul politic: în anul următor a fost confirmat ca delegat la conferinţa generală unesco din India, în ianuarie 1958 este numit secretar general al Comisiei naţionale pentru unesco; în fine, la 1 octombrie 1958 devine director general al Bibliotecii Academiei rpr7.

 

Note

1 anic, fond cc al pcr – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 9/1949, f. 207.

2 Ion Biberi, Tudor Vianu, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966, pp. 157 şi urm.

3 Vasile Lungu, Viaţa lui Tudor Vianu, Bucureşti: Editura Minerva, 1997, p. 123.

4 Ibidem, p. 128.

5 anic, fond cc al pcr – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 12/1952, f. 148.

6 Vasile Lungu, op. cit., pp. 128-129.

7 Constantin Ciopraga, „Tudor Vianu“, în Dicţionarul general al literaturii române, vol. vii, Ţ-Z, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2009, p. 273.

Cristian Vasile

Tudor Vianu în 1955: percepţia Direcţiei Cadre a Academiei

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)