Đjura Miočinović

 

„Am găsit în cultura română şi umor, şi inteligenţă, şi diversitate,
experienţă umană şi rezistenţă“

 

 

Ovidiu Pecican: Dragă Djura, cum a apărut interesul tău pentru cultura română? Căror persoane şi împrejurări îl datorezi?

 

Đjura Miočinović: – Dragă Ovidiu, s-ar putea zice că interesul meu pentru cultura română a apărut la Facultatea de litere din Belgrad. Nu ştiam exact ce vreau să studiez. Am vrut să mă înscriu la literatură universală, pentru că visam să devin scriitor. Dar nu prea scriam. Să studiez filosofia, pentru că mă simţeam cam filosof. Să studiez muzica, fiindcă îmi plăcea şi îmi place. Dar nu aveam nicio şansă, pentru că nici nu am făcut liceul de muzică. Am fost sfătuit, însă, de către mătuşa mea, Miriana, să-mi urmez mai degrabă talentul pentru limbi străine şi să mă fac „meseriaş“, traducător literar, pentru că din scris nu se poate trăi decât dacă ajungi un scriitor mare – ceea ce, de altfel, e puţin probabil. Să citesc orice am putut continua, oricum, iar de scris dacă mă apucam – mă apucam, dar de nu – puteam să-i onorez pe scriitorii existenţi cu nişte traduceri cât mai bune.

Nici nu ştiam pe vremea aceea ce este limba română, care ar fi fost scriitorii români, ce popor trăieşte la două ore cu maşina de la casa mea, dar nu ştiam nici ce înseamnă să fii traducător. Am crezut că a traduce ar fi cel mai simplu lucru de făcut, ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat. Întotdeauna am fost un cititor pasionat şi, pe lângă aceasta, de fiecare dată când citeam o carte bună – aflam că există cineva care deja a scris ceva cum mi-aş fi dorit să scriu eu. De altfel, interesul meu pentru cultura română se datorează şi profesorilor mei de la facultate, Marianei Dan care ne punea să citim şi poezii erotice cu voce tare în clasă, şi îndeosebi lui Iulian Lucian Pavel, lector de limbă română care ne scotea la cârciumi şi pe terase să bem cafea, să povestim bancuri, să învăţăm înjurături, dar care ne povestea mult şi despre literatura română, inclusiv anecdote din lumea literară şi din viaţa sa. Petru Cârdu, editorul, mi-a dat prima şansă să public o traducere şi aceasta a fost datorită dorinţei prietenului meu Vrsan, arabist, să citească traduse miniaturile prietenului său Cătălin Gomboş, renumit ziarist din Bucureşti. Îi rămân dator şi doamnei Elena Subu-Stavrici, profesoara mea particulară de română, care mi-a trezit un interes puternic prin poveşti despre viaţa sa de româncă în Banatul sârbesc, şi care mă învăţa limba română întrebându-mă de fiecare dată ce am mâncat, şi care îmi împrumuta cărţi care nu se găseau la biblioteca universităţii. Meditaţiile la dumneaei durau câte patru, cinci ore cu tot cu mâncare, cafele şi muzică în fundal. Cu fiul ei am rămas prieten şi, de fiecare dată când ieşim, vorbim puţin româneşte, „ca să nu ne înţeleagă nimeni“. În fine, a studia limba şi literatura română la Belgrad a fost un lucru foarte comod, în sensul că studenţii de spaniolă, de exemplu, stăteau în uşă la cursuri, în timp ce noi stăteam la masă cu o cafea şi povesteam liber cu profesorii noştri, fiindcă eram foarte puţini care rămâneam la română, în loc să ne transferăm după anul întâi la alte limbi, „mai mari“ sau „mai importante“. În plus, toţi cei care am rămas la română am avut şi posibilitatea minunată să frecventăm în timpul verii cursurile de limbă, civilizaţie şi cultură română organizate în fiecare an de către centrele universitare din România (cei de la Bucureşti – le organizau pe atunci la Sinaia sau Predeal –, dar şi la Iaşi, Cluj, Constanţa, Baia Mare, Craiova) şi să cunoaştem oameni de cultură din România şi să vorbim româneşte cu colegii studenţi din toată lumea. Sunt fericit şi pentru că la facultate am cunoscut nişte prieteni pentru toată viaţa.

 

O. P.: Care este autorul tău preferat din literatura noastră? De ce?

 

D. M.: – Nu pot spune un singur nume pentru că am un gust mai larg şi interesul meu pentru literatura română s-a dezvoltat prin citirea mai multor autori. Aşa stau lucrurile şi acum. Dar, hai totuşi să spun câteva nume, măcar ca puncte de reper sau ca prime cunoştinţe din literatura română: Eliade, E. Ionesco (cu el am mai avut contacte prin teatru, dar nu ştiam că e român), Caragiale tatăl, Caragiale fiul, Ion Creangă, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eminescu, apoi Marin Sorescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu... Cioran, Ana Blandiana, Sadoveanu, mulţi. De fapt, nu pot să zic că am citit vreo carte proastă pentru că, pur şi simplu, nu pot să citesc o carte până la capăt dacă nu îmi place deloc.

Cu literatura contemporană doar în ultimii câţiva ani am contacte mai serioase – anul trecut a fost prima dată pentru mine când am cunoscut un autor pe care îl tradusesem şi autorul respectiv a fost... o autoare: Ioana Pârvulescu, cu prilejul lansării traducerii romanului ei Viaţa începe vineri, la Târgul de carte din Beograd. Până atunci, în privinţa contactului cu autorii, am trăit într-o realitate, s-ar putea zice, virtuală – cum ştii şi tu bine – prin e-mail. Cu Marta Petreu m-am întâlnit pentru primă dată acum câteva zile, deşi îi tradusesem două cărţi – acum opt (Despre bolile filosofilor. Cioran), respectiv cinci ani (Ionescu în ţara tatălui). Asta din cauza mai multor împrejurări nefavorabile, pornind de la chestiunea financiară până la nefericitul caz de moarte a prietenului nostru comun, poetul şi editorul Petru Cârdu, care ne-a pus în legătură. Apoi, când ziceam că ştii şi tu bine ce înseamnă legătură prin internet, mă refeream la colaborarea noastră la traducerea Istoriei românilor pe care ai scris-o, care a durat cel puţin doi ani fără să avem prilejul de a ne întâlni. Acum s-a isprăvit şi asta, mă las intervievat de tine de la o distanţă de câteva blocuri de apartamente, şi deja ne-am mai întâlnit şi prin Cluj, unde am venit cu o bursă de la Institutul Cultural Român.

În general, citindu-i pe autorii români, am găsit în cultura română şi umor, şi inteligenţă, şi diversitate, experienţă umană şi rezistenţă, ceea ce mi-a dovedit că nu m-am abătut deloc de la ideea studierii filosofiei sau a literaturii universale.

 

O. P.: Câte cărţi ai tradus până în prezent din română în sârbă? Au apărut toate?

 

D. M.: – Am tradus şapte cărţi din română în sârbă, şase au apărut, iar una e în curs de apariţie: Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher. Niciodată nu am tradus o carte fără a exista o înţelegere prealabilă cu o editură. Excepţie face nuvela Lady into Fox a scriitorului englez David Garnett, pe care am tradus-o din engleză şi care se odihneşte în sertar de mai bine de cinci ani. Este o carte foarte interesantă şi, în fine, mică din punctul de vedere al volumului, dar pur şi simplu nu şi-a găsit calea spre public, deocamdată.

 

O. P.: Ce te determină să continui cu traducerile? Te-ai gândit vreodată să scrii direct în română o carte proprie?

 

D. M.: – Traducerea literară este o muncă elegantă şi comodă, care îţi permite să-ţi organizezi mai mult timpul cum vrei tu. Nu trebuie să te duci la lucru în fiecare zi, nu faci navetă, de obicei ai mai mult timp la dispoziţie şi poţi să depinzi măcar într-o măsură oarecare de inspiraţie. M-am gândit, da, să scriu direct în română o carte proprie, dar dat fiind că, practic, nu scriu deloc, lucrurile se complică în acest sens. Să scriu în română sau chiar în sârbă deocamdată rămâne o provocare, o idee, un vis plăcut. Îmi place să visez.

 

O. P.: Crezi că traducerile tale contribuie la apropierea dintre români şi sârbi? Au existat în trecut şi momente tensionate între popoarele noastre, după cum există şi memorabile clipe istorice de apropiere.

D. M.: – Cred că da, sper că da. Apoi însă mă întreb: în ce măsură şi între care oameni? Şi, bineînţeles, nu numai traducerile mele. Sunt şi eu doar o verigă într-un lanţ de oameni care se ocupă de meseria, sau, să zicem, misiunea aceasta. Sper că da. Cel puţin pentru un număr oarecare de persoane care se interesează de citit şi de culturi străine şi despre care nu ştim mult. De alt­fel, între orice două popoare pot exista şi momente tensionate, dar şi, cum spui tu, memorabile clipe istorice de apropiere. Avem o istorie bogată în acest sens şi chiar ne putem lăuda cu relaţii bune. De optsprezece ani, de când mă ocup de cultura română, nu am auzit în Serbia decât lucruri bune la adresa românilor şi invers, în România am auzit doar lucruri bune despre Serbia, respectiv Iugoslavia. Nu avem niciun motiv să stricăm lucrurile minunate pe care le avem deja în comun.

 

O. P.: Ai în minte un program cultural de traducător sau îţi subordonezi eforturile exclusiv comenzilor editoriale? Ştiu că te implici şi în apariţia unei publicaţii de literatură, poate chiar a mai multora. Vorbeşte puţin despre asta, te rog.

 

D. M.: – Nu am ajuns încă la un anume program cultural de traducător înafară de dorinţa să traduc şi ceea ce nu cer editurile de la mine. În rest, îmi subordonez eforturile comenzilor editoriale. Şi editurile, în general, caută ceva ce s-a dovedit popular, de exemplu cărţi premiate de Uniunea Europeană sau scriitori cu un renume internaţional. Dar nu numai. E greu să-ţi imaginezi că ai fi citit toată literatura română şi că poţi spune cu siguranţă că ştii ce îţi place şi ce nu. Mi-ar plăcea să traduc ceva ce nimeni altul nu poate sau nu vrea. Ceva rar şi tare interesant. Până acum am avut mult noroc şi cu editurile, şi cu autorii.

 

O. P.: Cum te înţelegi cu prietenii tăi români? Ai amici şi printre românii din Serbia? Dar din fostele republici iugoslave?

 

D. M.: – Mă înţeleg foarte bine cu prietenii mei români, şi din Serbia, şi din România. Cred că am mai mulţi prieteni români decât prieteni din fostele republici iugoslave. Mă înţeleg bine cu toţi prietenii mei.

 

O. P.: Literatura română din exil te pasionează sau citeşti mai mult ce apare la noi, în România?

 

D. M.: – Nu ştiu, citesc scriitori din toată lumea, fie că sunt din exil, fie că nu, acest lucru îmi este indiferent. Citesc autori clasici, autori contemporani, autori ruşi, francezi, de orice limbă, vârstă ori sex...

 

O. P.: Spune-mi cum decurge, în rest, viaţa ta. Desigur, cât se poate spune...

 

D. M.: – Cum decurge viaţa mea? O, cerule! Între vis şi realitate, viaţa-mi decurge aşa cum poate... Am o familie frumoasă, trei fraţi mai mari, doi părinţi, doi copii, o soţie, nişte ghitare, un pian, multe cărţi, destui prieteni... Cred că doar atâta se poate spune... Mulţumesc pentru interviu şi pentru prietenie. Pe curând...

Septembrie 2016

 

 

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

 

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

Conversaţii cu Đjura Miočinović

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)