Preţul radicalismului utopic: reflecţii despre comunism şi fascism

 

Vladimir Tismăneanu

 

 

Apariţia Cărţii Negre a comunismului în 1997, cu o prefaţă de Stéphane Courtois, a provocat dezbateri aprinse în Franţa, unde teza naturii intrinsec criminale a sistemelor totalitare de dreapta sau de stânga a fost mult timp privită cu suspiciune. În Statele Unite, mai ales după publicarea capodoperei Hannei Arendt, Originile totalitarismului, la începutul anilor ’50, o asemenea abordare era departe de a mai crea senzaţie ori riposte exasperate. Problema nu consta în a distinge identitatea substanţială a celor două sisteme, ci, mai degrabă, în a observa analogiile şi diferenţele care pot explica longevitatea proiectului comunist în secolul xx, pe de o parte, şi naufragiul catastrofic al fascismului, pe de alta. Aşa cum arăta istoricul Tony Judt într-un articol apărut în New York Times pe data de 22 decembrie 1997, se puteau aduce corective tezei lui Courtois, fără însă a nega specificitatea comunismului, în fond unicitatea sa.

Moralmente, comunismul şi fascismul sunt de nedistins, arăta Judt, ambele fiind responsabile de asasinate în masă şi de instituirea unor programe maniacale de inginerie socială menite să ducă la exterminarea unor întregi grupuri umane desemnate, după criterii arbitrar-ideologice, drept periculoase, nocive, „superflue“. O umanitate emancipată de prezenţa fizică a culacului ori a evreului îi apare fanaticului totalitar drept un ideal în numele căruia se pot comite oricâte atrocităţi. Ideologia justifică orice metode: scopul final este sanctificat, iar dihotomiile tradiţionale între bine şi rău sunt abolite. Moralitatea însăşi este decretată un capriciu teologic pentru care revoluţionarul (de stânga sau de dreapta) nu are decât dispreţ (a se vedea cartea lui Hermann Rauschning despre nazism ca revoluţie a nihilismului sau eseul lui Troţki despre comunism şi teroare).

Radicalismul utopic în acest secol procedează prin simplificări abuzive şi generalizări forţate. El absolutizează ceea ce Carl Schmitt (el însuşi la un moment dat apropiat de nazism) definea drept esenţă a politicului: relaţia etern conflictuală dintre „prieten“ şi „inamic“. Nu întâmplător tezele lui Schmitt au fost reabilitate în cercurile extremei stângi occidentale în ultimele decenii: oroarea în raport cu democraţia liberală se îngemănează în cazul acestor grupuscule cu exaltarea gestului eroic, un comunitarism ceţos şi sfidarea ideii însăşi a statului de drept. Comunismul şi fascismul simbolizează aşadar două variante ale respingerii modernităţii politice şi economice: primul o face pretinzând că reprezintă el însuşi apoteoza acestei modernităţi; cel de-al doilea, printr-o combinaţie perversă de modernitate tehnologică şi romantism politic înrădăcinat în mit şi ostilitate faţă de principiile Luminilor. În cazul fascismului, mai cu seamă al nazismului, termenul de „modernism reacţionar“ propus de Jeffrey Herf mi se pare extrem de adecvat.

Aşadar, sunt comunismul şi fascismul identice? Se poate pune semnul egalităţii între ele? Nuanţele în acest tip de discuţii sunt esenţiale. Ca intenţionalitate lăuntrică, deci ca proiect de revoluţionare a umanităţii cu orice preţ, aceste ideologii şi practicile care au derivat din ele sunt în chip egal abominabile. Milioanele de victime au prin urmare drepturi egale la compasiune, iar călăii merită acelaşi oprobriu. Faptul că în cazul comunismului avem de-a face cu o utopie universalistă, că există o prăpastie între himerele umaniste ale ideologiei marxiste şi barbaria stalinismului nu este o circumstanţă atenuantă, ci, dimpotrivă, una agravantă. Pe de altă parte, să nu uităm că prăbuşirea comunismului s-a petrecut în mare măsură ca efect al renaşterii acestui filon originar asociat cu spiritul tânărului Marx. O asemenea revoltă din interior, o respingere a nazismului în numele unui proiect fondator trădat de Hitler şi acoliţii săi ar fi fost de negândit în majoritatea mişcărilor fasciste (mai puţin în cazul legionarismului, unde există tendinţa de a contrapune pe Codreanu lui Sima, acuzat de „bastardizarea“ mesajului iniţial). A spune că fascismul este o variantă de comunism ori viceversa nu ne serveşte din punct de vedere analitic: comunismul este condamnabil pentru că este comunism, iar fascismul pentru că este fascism.

În cazul României, lucrurile sunt destul de complicate din cauza sincretismului ideologiei oficiale a perioadei Ceauşescu. Aşa cum a demonstrat Katherine Verdery, ceea ce s-a realizat prin formula protocronică a fost o combinaţie de teme şi motive specifice autoritarismului leninist cu tradiţia extremei drepte interbelice, înainte de toate aceea a fundamentalismului etnic (minus componenta ortodoxistă). Am numit cândva acest experiment naţional-stalinism, un termen care încearcă să reflecte şi să sintetizeze unitatea dintre dimensiunea comunistă radicală şi aceea disimulat-fascizantă. În ultima sa înfăţişare de dinainte de revoluţia din decembrie 1989, comunismul românesc simboliza fascismul desăvârşit. Un cult aberant al conducătorului, ritualuri nesfârşite, glorificarea colectivităţii naţionale, xenofobia agresivă şi o obsesie a transformării naturii umane, toate acestea ţin de radicalismul fascist, dar şi de ceea ce Robert C. Tucker numea „cultura politică a bolşevismului de extremă dreaptă“. Sunt conştient că operez cu o serie de concepte paradoxale, dar nu văd cum putem înţelege ceea ce s-a întâmplat în secolul trecut fără a admite că vechile noţiuni interpretative nu sunt suficient de lămuritoare. Rădăcinile intelectuale ale fascismului, merită reamintit, se află nu doar în zona revoltei filosofice împotriva Raţiunii, ci şi în confreriile socialiste ale secolului xix (a se vedea studiile lui Zeev Sternhell pe această temă).

În concluzie: veacul xx a fost marcat în chip tragic de marele conflict dintre societatea deschisă şi inamicii săi. Că aceştia nu au fost întotdeauna aliaţi, că Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin au ajuns la confruntarea armată, iar comunismul s-a drapat în mantia nobilă a antifascismului, înşelând generaţii de oameni de bună credinţă, sunt ironii istorice care nu modifică lucrul cel mai important, anume aversiunea viscerală a sistemelor totalitare în raport cu o ordine democratică în care indivizii, indiferent de originea lor socială ori etnică, sunt absolut egali în faţa legii.

Vladimir Tismăneanu

Preţul radicalismului utopic: reflecţii despre comunism şi fascism

» anul XXVIII, 2017, nr. 4 (323)