Antònia Vicens

 

Antònia Vicens (Santanyí, Mallorca, 1941), recunoscută ca o prozatoare puternică odată cu primul roman 39 a l’ombra [39 la umbră] (1967), câştigătoare a prestigiosului premiu Sant Jordi, suprinde, la vârsta de 68 de ani, ca poetă cu Lovely (2009), Sota el paraigua, el crit [Sub umbrelă, strigătul] (2013) şi Fred alsulls [Frigul în ochi] (2014). Cuvintele – casa literară şi existenţială – se îmbibă mai mult decât oricând de o libertate fără limite spre a ecloza, corporal şi sufleteşte, prin metafizica lor cea mai cotidiană, în cititor. (Xavier Montoliu)

 

 

 

 

Biblioteca

 

Era din mahon roşiatic

cu uşi din sticlă

din sticlă fumurie

şi borduri de lac

albe.

 

Un metru înălţime

pe unu cincizeci lăţime.

Trei rafturi de douăzeci.

 

Am făcut ţăndări puşculiţa

şi-un întreg amurg de ianuarie

ca să ne ducem s-o luăm.

 

Curând sosit-au pe rând la noi Albert Camus. William

Faulkner. Virginia Woolf. Víctor Català. Carson

MacCullers. Şi James Joyce care

cu al său Portret al artistului în tinereţe

mi-a făcut o rană

în condei.

 

Încet-încet se preschimba

din mobilă

devenea Sanctuar.

Biblioteca.

 

Rugăciunile serii

mi le făceam în faţa inimii la vedere a lemnului

nu-n faţa Inimii lui Isus, cu ochii

deasupra căpătâiului.

 

Şi pe mama,

nu deschisese niciodată o carte,

o umplea de smerenie. Biblioteca.

 

Cărţi într-o casă de săraci!

 

Avea, scrupuloasă, grijă să nu

pătrundă prin crăpături praful să năpădească hârtia.

Carii din cărţi

să nu ciuruiască literele.

 

Tata, în schimb, se umfla în pene

când trecea prin faţa ei.

 

Mândru că-i putuse cumpăra

fetei lui marea.

 

 

Apă

 

Moartea se lasă văzută doar când iese la furat aerul

pe care îl respirăm.

 

Tata o zărise debranşându-i inhalatorul

prin mâinile fine-fine

ale unei tinere doctoriţe.

 

Eu, însă,

vedeam doar un om sfârşit dorind să fugă

din patul suferinţei.

 

A zis mă duc

tata.

Unde? l-am întrebat eu.

Nu ştiu, dar mă duc

a zis tata.

Ce-ai vrea să-ţi pregătesc? l-am întrebat eu.

Apă

a zis tata.

O felie de pâine? am întrebat eu.

Apă

a repetat tata.

Îţi pun vreun peşte? am întrebat eu.

Or să vină ei singuri, peştii

doar apă vreau.

 

 

Absenţe

 

Nu doar conturul trupului său absent

în patul conjugal

pustiu

cu mama tânără

şi îndrăgostită.

 

Nu doar lipsa şezutului său

pe scaunul de la bucătărie

lângă masă.

Dimineţile.

Amiezele.

Serile.

 

S-a făcut o bortă de mărimea lui

                                                                în aer.

 

O tăietură. O poartă

prin care-a intrat

Celălalt.

 

Înlocuitorul.

 

Cultivatorul de slavă.

 

Hoţul etern.

 

În loc să-mi freamăte trupul

îmi tremura sufletul.

 

În loc să sorb sămânţa dătătoare de viaţă a unui bărbat

mă împărtăşeam cu anafura murdărită de sacrificiu.

 

M-aşezam atunci

cu braţele încrucişate

peste cele trei Marii

şi mă jertfeam.

Încă nu ştiam că dragostea Domnului

care umple toate câte sunt

nu umple trupurile femeilor.

 

Şi nu linge rănile pruncilor nevinovaţi.

Traducere de Jana Balacciu Matei

Antònia Vicens

Biblioteca; Apă; Absențe

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)