Ion Taloş

 

„Totul a ieşit altfel decât gândeam la 18 ani“

 

Tata visa să mă vadă dăscălaş şi a făcut următorul calcul: „dacă rămâi în sat trebuie să-ţi fac casă, dar banii de casă mi-ar ajunge să te dau la şcoală.“ În înţelegere cu alţi părinţi, în ianuarie 1945, tata a înhămat caii la sanie, a încărcat patru copii din Prodăneşti şi din Borza şi a parcurs 90 de km, până la Şcoala Normală de Învăţători din Cluj. La 18 ani, absolveam această şcoală, dar visul lui nu s-a împlinit: terminând cu cea mai bună medie, în locul repartizării ca învăţător la o şcoală primară, am primit una pentru „a urma cursurile învăţământului superior“. A fost numai o jumătate de bucurie, pentru că nu mă gândisem să continui studiile. Şi: ce să studiez? Un văr încerca să mă convingă să facem Dreptul, dar mama zicea: oare nu minţim destul şi fără să fim avocaţi? Dirigintele meu (Dionisie Maior) m-a sfătuit: ţi-am citit teza de la examenul de absolvire („Eminescu şi creaţia orală“) şi cred că ai putea intra la Filologie. Da, Filologia se împăca mai bine şi cu dorinţa părinţilor.

Numai că, la absolvire, profesorul Romulus Todoran m-a propus pentru un post de cercetător ajutor la Institutul de Lingvistică, iar Ion Muşlea, după un interviu, m-a angajat. Deci, nici învăţător şi nici profesor. Abia la o vreme după moartea tatei, viaţa m-a făcut profesor la o mare universitate în oraşul lui Albertus Magnus. Totul a ieşit altfel decât gândeam la 18 ani.

Sunt multe diferenţe între viaţa de atunci şi cea de azi: profesorul de matematică zicea, prin 1948, că va veni vremea când vom vorbi la telefon văzându-ne. Cine-l credea atunci? Azi vorbesc cu fiul meu de peste ocean prin Face Time, gratis, indiferent de durata convorbirii. Previziunea profesorului s-a adeverit.

Au rămas dificultăţi destule, dar locul statorniciei, al călătoriilor la mică distanţă şi de scurtă durată a fost luat de mobilitate, a cărei viteză creşte neîncetat. Accidente aveau loc doar în pădure, unde, tăind lemne, un copac putea să cadă peste un om, sau în gospodărie, când o vită lua în coarne pe cineva; iar războiul lăsase răni adânci în urmă. Iarna era iarnă, iar vara, vară; oamenii trăiau în natură; azi luăm natură cu porţia, dacă ieşim la plimbare; cornul ciurdarului e înlocuit de claxoane, iar vitele întorcându-se de la păscut, de maşini grăbite; au dispărut petele de culoare din peisaj: vitele albe, roşii sau negre, săpaşii, cosaşii ori secerătorii; vechile biserici au coborât în sat.

Tânjim după hrana simplă şi sigură, cu alimente aduse din pivniţă sau din podul casei, gătite de o gospodină pricepută, şi după ţuica de prune sau vinul (cam acru) produse în gospodărie.

Nu m-aş mulţumi exclusiv nici cu trecutul, nici cu prezentul, dar ştiu că pe amândouă nu le pot avea.

Ion Taloș

„Totul a ieşit altfel decât gândeam la 18 ani“

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)