Rodica Marian

 

„Eram o domnişoară delicată“

 

Retrăirea trecutului dinspre vârsta de acum este pândită de pericolul (auto)mistificării, prin prevalarea, conştientă ori nu, a inerentelor acumulări ale vieţii trăite între timp, aşa precum şi proiecţiile viitorului nu erau ferite, în fragedă tinereţe, de exaltările de neocolit ale dorinţelor idealizate. La 18 ani eram cumva amorţită în ceea ce priveşte vreo grijă în prospectarea viitorului, fiindcă eram dominată de tragedia care se desfăşura în familia mea (tatăl meu era grav bolnav), aşadar mă lăsasem îndrumată de cei din jur spre studiul filologic, areal cultural care, de altfel, mi se potrivea, nu numai din perspectiva celor care mă cunoşteau în aspectele care erau evidente privite dinafară (eram o domnişoară delicată, frumoasă, dar şi introvertită şi singuratică), ci şi dinspre dinlăuntrul meu, dacă mă gândesc că-mi plăcea foarte mult să citesc, orice şi oricând. La fel de mult îmi plăcea să-mi exprim propriile gânduri în scris, încercând să ocolesc, cu ostentaţie aproape, modelele care impresionau tinerii la vremea aceea. Numai că în adolescenţă, la liceu, îmi plăcuse şi mai mult geometria, mai ales geometria în spaţiu, şi geografia, domenii înspre care nu se îndrepta însă vreo preferată prospectare a viitorului meu. Cu toate acestea, în toată adolescenţa mea, ştiusem foarte bine ce aş vrea să devin: arheologia mi se părea meseria cea mai fascinantă şi această preferinţă este statornică până azi, de aceea în toate călătoriile mele, mai mult ori mai puţin exotice, urmele trecutului mă emoţionează cel mai mult în situri şi muzee, pretutindeni. Pe de altă parte, evenimentele şocante existenţial ale vieţii mele, precum şi evantaiul larg deschis al disponibilităţilor mele intelectuale au marcat nelinişti şi frământări relevabile în tot ce am realizat în concreteţea scrisului. Mai din adânc, acolada ce mi se impune din întrebarea acestei anchete mă ajută să regăsesc o stare, o prefigurare din adolescenţă. Respectiv, liniştea, seninătatea dominantă, siguranţa de sine, ca o desprindere de orice dramatic, în sensul detensionării de după furtună, pe care cred că o trăiesc abia acum, am prefigurat-o într-o senzaţie din anii primei tinereţi, trecând o dată pe sub un felinar de pe malul Crişului meu orădean. Era un apus de iarnă, m-am oprit atunci în lumina felinarului care-mi părea fermă şi netulburată de nimic omenesc şi am avut un gând pe care acum încerc să-l cuprind în cuvânt, atinsesem o undă de desprindere din lume, plină de bucurie şi totodată de farmecul sinelui învins prin dematerializare.

Rodica Marian

„Eram o domnişoară delicată“

» anul XXVIII, 2017, nr. 3 (322)